De la arta la nefiinta

Vorbesti de o necunoscuta, de un imbold, ceva ce vine din interior, din nedeterminat, te mergineste material si te transpune in cadrul artei. Dramatizezi acest episod de revelatie artistica intr-o forma de voluptate spirituala ce provoaca durerea, slabiciunea, suferinta la un dans ireal, halucinant cu frumusetea artistica, intr-un plan de intelegere superioara.


Prin urmare tema si sentimentele acestor versuri (cred ca) au ajuns la mine. Insa :

realizarea este simpla, clasica, vizibil fortata si artificiala in cautarea indeplinirii unor rigori de versificatie. Chiar si asa in ultima strofa masura nu mai este respectata (8-8-9-8), si am ales ultima strofa intrucat ilustreaza perfect artificialul pe care ti-l reprosez . Reciteste : “Ma apropii de nefiinta…” in cadrul strofei si spune-mi cum ti se pare. Apoi, ideile, repartizate pe versuri, par adesea fragmentate, neglijand si ingropand cursivitatea gandurilor in rime false, fortate sau sparte. Ritmul este , in ciuda masurii care observ ca te-a preocupat, rupt din cauza fragmentarii ideilor si a asocierii neinspirate a unor cuvinte.

Uite cateva exemple de expresii/cuvinte pe care eu personal nu le-as fi folosit :

“firava-mi fiinta” este o forma prea efeminizata de transpunere a nesigurantei / frustrarii / suferintei poetice , ce predispune perceptia cititorului la o confunzie stilistica.

“Ce-i real si ce-i minciuna?” e o continuare retorica ce altfel ar putea sa fie reusita. In acest caz versul pare rupt de context desi sensul este adecvat.

“Si privitul e o arta” . Nu comentez . Poate il comentezi tu…


Iti reprosez aceleasi doua lucruri ca si la alte poezii pe care ti le-am citit :
-naivitate stilistica
-artificialitate