Cenaclul Agonia.ro – 25 Iunie 2006

Duminică 25 iunie 2006, ora 14, vor citi Ofelia Prodan și Felix Nicolau La finalul sesiunii de cenaclu Gelu Diaconu își va lansa volumul de debut, „Fabian”, editura Marineasa 2006. Romanul va fi prezentat de către Felix Nicolau și Cosmin Dragomir și se poate achiziționa pe loc împreună cu autograful colegului nostru. www.radiolynx.ro:9500/stream LIVE NOW!!! Vă invităm să ascultați LIVE pe Internet cenaclul de la Café Deko. Pentru a accesa emisia puteți folosi WinAmp , opțiunea \"Play Url\" (Ctrl - L) și introduceți adresa: http://80.97.185.191:8000 sau prin intermediul site-ului www.radiolynx.ro care este acum partenerul nostru pentru această emisiune live și probabil pentru alte emisiuni culturale pe care le vom desfășura împreună. Așteptăm feedback-ul vostru în comentarii! Biografie Ofelia Prodan: Pe la trei ani am avut o viziune. De frică, m-am ascuns sub plapumă. Această întâmplare nu mi-a dat nici acum, retrospectiv, certitudinea existenței divinității, fiind de asemenea discutabilă. În liceu am fost pasionată de matematică, filosofie și literatură. Prima poezie mi-a fost publicată in Gazeta Matematică și era dedicată...matematicii. In 1998 am absolvit Sociologia (Universitatea București). Târziu, dintr-o întâmplare, am reluat jocul de-a ascunde și dezvălui metaforic. Biografie Felix Nicolau \"Ascultând cerurile\" (Versuri, Editura Arca, Arad, 1995); \"Listening to the Skies\" (Verses, Arca Publishing House, Arad, 1995), \"Cucerirea râsului\" (versuri, Editura Mirador,Arad, 1996); \"Conquering the Laughter\" (Verses, Mirador Publishing House, Arad, 1996), \"Salonul de invenții\" (Versuri, Editura Multimedia, Arad, 2002); \"The Lobby with Inventions\" (Verses, Multimedia Publishing House, Arad, 2002); Eroismul eminescian (Istorie si critica literară, Editura Perpessicius, Bucuresti, 2003), Eminescu\'s Heroism (Literary Criticism, Perpessicius Publishing House, Bucuresti, 2003). Colaborări cu poezie, proză, eseu și cronică literară în revistele Arca, Literatorul, Poezia, Ziua literară, Paradox. Puteți comenta textele aici sau trimițînd comentariile pe adresa deko@agonia.ro. Poeme Ofelia Prodan elena ploua la un colț de stradă cu șoareci în rest era soare câinii se adulmecau sub coadă nevestele dormitau cu ochii în cafea elena se plimba nesigură de la un capăt la celălalt al patului doar ea mai știa unde își uitase rochia roșie de catifea avea din când în când flash-back-uri cu sânii ei imenși liberi în noapte acum plouă cu șoareci se uită în oglindă și vede doar șoareci elena se transformă în canal prin ea curg ape murdare se umple de miasme prin elena mișună cu ochi mici și roșii șoareci îi rod pântecele ea se cutremură lovi stinghia patului cu pumnul se ridică în picioare era uriașă goală Ilegal fereastră de ciumă os de hamal întindă-se buba ca mâzga-n borcan vând corcodușe și borș fac și ciorbă nu dau de pomană beau multă cafea afișe neoane cartele afișe multiplica-s-ar personalitatea mea exponențial la noapte niebunul îmi crapă pizda ca un ciocan după privesc avid pe fereastră ciuma se-mparte în mod illegal Pastorală bălăriile și corcodușele plezneau spre seară când el păstorul mahmur cu sufletul înfundat strângea muierea rumenă în brațe mai scotea o buruiană din opincă freca bine două corcodușe și cu un aer de rege oferea una muierii se lăsa o tăcere sacră tăiată simplu de câte un geamăt timid Poem Cuviincios dedicat celor pe care i-am ofticat domnișoarele de pension au o mare grijă nu vor altă pălărie altă viață ele se gândesc la călătorie dacă ar fi putut s-ar fi transformat în pisici atunci desigur ar fi fost mai iubite mi-e dor de zâmbetul lor timid și de perversele gânduri de dincolo de zâmbet bunul dumnezeu se va milostivi le va scoate o cabrioletă în cale domnișoarele de pension vor fi fericite probabil că deja au murit mâine o să fac un scurt inventar Tinca serile Tincăi sunt lungi pline de păr roșu ea își crapă gura să învețe cuminte a râde căci are toți dinții stricați dumnezeu știe de la ce și mereu se privește în oglindă se vede acum douăzeci de ani apoi peste douăzeci de ani și își numără trecuții și viitorii amanți Tinco, i-am zis într-o seară m-a lăsat bărbatu\' că nu știu să mă fut iar ea mi-a zis sinceră eu nu am știut asta niciodată cum așa? m-am mirat e ceva care vine de la sine e o taină apoi Tinca s-a pnevmatizat Tunelul am găsit în pod o saltea veche cam roasă de molii și pătată ieșeau arcurile din ea ruginite am pus-o pe prispă motanul Virgil vine tiptil se întinde pe saltea și toarce timpul începe să se dilate și să se contracte ritmic Virgil toarce în ritmul timpului de undeva apare domnișoara Cristina într-un roi de țânțari Virgil face ochii mari cască de i se văd caninii și toarce alert domnișoara Cristina plutește deasupra lui Virgil și-l mângâie cu mănușa neagră timpul se suspendă salteaua toarce din motan ies arcuri ruginite domnișoara Cristina ține la subraț o mătură Viteazul Nu vă puneți cu el viteazul înfigea tocurile în soare îl neliniștea miezul de lumină dar era viteaz ieșeau aburii belicoși din el ca dintr-o explozie solară însă trebuie șterse bine geamurile altfel nu-i vedeți vitejia are o pijama largă în dungi ca o zeghe uneori e sfătos uneori îi e lene eu știu că o să îmblânzească niște dragoni apoi o să lingă miere o să-și scarpine burta și nici așa nu se va sfârși deci este viteaz Canibalism înfulecă-mă dragul meu atemporal și aspațial suflet corcit migrator astral bagă în tine această ciozvârtă și acest copan asimilează-mă sacru și profane zbor toxic pasăre nebună plângea în chiuvete jumulea zborul toxic de aripi păgâne șiragul de perle în ciocul de sticlă găsi cuib. în cuc! sus ! pe frânghie la mine!!! blestemați-l uite-așa mi-am udat mâinile cu sângele vostru apoi le-am scuturat peste pământ și, doamne, cum mai curgeau stropii din care răsăreau oase acoperindu-mă încet încet ca un zid port acum peste mine acest exoschelet sunt monstrul cel mai ciudat cel care v-a ucis blestemați-l MLAȘTINA VÂNTURILOR Felix Nicolau cine nu știe miercurea după-masă cu knorr de burtă și fasole frecată. Cine nu știe desertul cu ce-a mai rămas din Keats și Berdiaev. când noi străbatem pustiul până la măsuța greierului : „alo, noi?”, „da, noi! cine ne…”, „ascultă, sunt aici în bluzonul ăla bej cu mickey pe față și o chiflă pe verso”, „și noi ce să…”, „…cu piciorul pe bolovanul de care se reazemă cabina telefonică și cu vreo 15 pijamale la fundul meu care vor să scape și ele de-aici. V-aștept urgent la ospiciu! auzi, la ospiciu!” când coborâm după 35 de stații la 2 prăjini de albul molatec al zidului fără intrare fără expresie – doar vuietul de dincolo, iar noi ne târâm de-a bușilea două zile și noaptea devorând azima turcească până la bărbatul acela vioi în pijamale crem-vertical care-și smulge clondirul din buzunar și ne aruncă privirea în față: „e toamnă și mă vedeți deși vara frunzișul mi-e atât de des încât mi se înăbușă pielea. Nici nu pot ieși prin gard în cartier după băutură și haleală din cauza coamei. Ah, de-aș fi coniferă!” „va să zică se poate trece de gardul ăsta” „oho! să vă arăt numai! pesemne ați venit să salvați pe careva? pfii, ca și mine! uite, vii să salvezi și după aia uiți pe unde-ai venit până-ți putrezesc oasele aici. Haidem!” când ne furișăm prin cartierul nou-nouț, gâfâind pe la colțurile blocurilor, afară din lumea cocoțată în balcoane sfâșiind cina sub mirosul roșcat al sarmalelor; dincolo de spărtură când eram deja în mijlocul spitalului descompus în clădiri vechi mâncate și risipite printre gardurile vii înalte până la burlane răsucind un aer tare peste cadavre pârâitoare de frunze fără coșciuge și Internatul 2 atât de confortabil cu cărămizile-i aparente și albul murdar al câinelui din poartă urmărit de piciorul asistentei Fufi, posesoarea acelui hohot legendar: „două săptămâni oaspeți-salvatori, după care vă dăm la rezidenți”, și ieși trântind ușa fără clanță când iarna era destul de ușoară ca să ne aruncăm un halat bejuliu direct pe piele și să ne strecurăm printre gardurile moarte până la bolovanul de unde telefonam salvatorilor, așteptând cuminți mai apoi lângă ruinele vorbitorului verde-montan (care nu mai e cantină) unde savantul Gheorghe ne furișa fotografii de monede, arhiduci sau episcopi, portretele lui Mihai Viteazul la brâu cu căpățâna lui Osman-Pașa și Þepeș în valtrapuri orientale bătând nucile cu lancea-i înroșită și Doamne! cum le mai zicea Haralambie de rudele lui proto pentru care săpase curtea azilului până dăduse de clădirile astea cu tot cu doctori și asistente, și în cinstea căruia nu se dezvelise o plăcuță cu „aici a creat și recreat bardul Haralambie” și hai să facem o poză ca să pot ieși și eu odată în cartier după băutură și haleală așteptând cuminți fără să vină nimeni strânși în liniștea noastră până la sosirea lui Fufi care însemna prânzul și consecințele sale când Gheorghe dădu primii muguri prin martie iar doctorul Iolescu ieși la jogging în spatele vilei dimineața de tot, așteptat acum de doña Zornescu în aerul încețoșat ca după explozie, gâfâind o jumătate de oră după șef cu cheile clănțănind în buzunarul drept și monezile de 5 pesetas în celălalt, cu Fufi la rând mâine în fularul ei jilav pe gură să nu-i înghețe hohotul. Când ajunse însoțitoare Clito, cea violată, în țiuitul papagalilor scoși de la unu mai în balcoane de cei de dincolo prevestind audiența la Iolescu din după-amiaza aceea senilă. Veniserăm bineînfășați în halatul nostru bej care posedase trupurile a mii de alți nebuni iar Zornescu se scărpină după ceafă: „ia papucii ăia de pluș și când vă strig intrați fffrumos” și noi înlemniți în fața mahonului cu clănțău argintiu apoi „respecte, dle doctor” și „ia așezați-vă acolo”, cu Iolescu la capătul celălalt al curcubeului persan sorbind o țigară – adică tot timpul acordat – și mi-am strigat dreptul de tinerețe și sănătate mentală în scris și oral cu Zorneasca trăgându-mi mesajul la capătul curcubeului, iar în ciotul de țigară rămas am dat citire textului despre cadânele cu care alerga dimineața. Jap un hap galben, jap unul roșu și pe la pagina a 5-a șuieră Iolescu de sub mustățile academice și jap la pagina 7 ia ultimul hap cu urlet mare de sub buclele bej că alea n-au nevoie de idealism: „dă-le băi progesteron și foliculină”, iar când cu pagina 9 mă zgudui hohotul lui Fufi cum că zac tranchilizat ca o ciorbă de potroace de când intrase ea în schimb din iulie frunzișul lui Gheorghe se făcu greoi și foșnitor în ciuda și în pofida studiilor numismatice ale lui Haralambie pe fise antice și medievale; atât de foșnitor încât Clito nu mai ieși în cartier de frica violatorilor. Din cauza umbrei ajunsesem cu Iolescu la fila 300 și tot nu renunțase la foliculină; se chircea după vraful cererilor de normalitate stivuit pe biroul lui de la capătul curcubeului, în spatele norilor făinoși de Lucky Strike – placentă a unui duh slab în căutarea sticlei. Mâine o să-i citim ce-a mai rămas din Keats și Berdiaev – apoi câșlegiul cu lupa lui Haralambie am văzut printre gratii solul roșu și bocnă cu alb pe la poli al planetei Marte – Septembrie mai întâi pe lângă gardurile stufoase și pereții ciuruiți apoi spărtura când! o roată de foc sfârâi pe lângă zidurile murdare de dincolo și mănușa vorace a crăpăturii mă sorbi în aerul ei mort unde Haralambie nu respirase vreodată iar Gheorghe s-ar fi ofilit pe loc – o planetă aridă, viețuită numai de camioane roșii umflate de băutură și haleală însă răcni ca o împușcătură când trupul meu descărnat țâșni dintre buzele zidului cu țipătul urmelor din nisip vâjâitul tunetului săpat în aer și papagalii chirăind în balcoane între 2 molfăituri peste țesătura de alei deșirată sub cerbii picioarelor ca o cârpă putredă de care îți freci tălpile pline de amintiri lipite între crampoane. Nouă însă cărora vântul ne sângera nările țipetele ne zgârâiau ochii, cenușiul ne liniștea creierul revigorându-ne singurătatea și miracolul poftei. Capre și cerboaice ni se răsturnau sub zâmbetul pur îmbătat de viteză și tăios ca o lampă cu horbota iezilor șerpuind peste zările de-acum apuse ale spitalului, când de fapt fleacul plăcerii nu făcea decât să ne-ascută dorința de a susține până la capăt soarele cartierului în vârful unui piept prea îngust pentru spinarea noastră de zdrențe și oase. Suntem împreună Haralambie împreună cu Gheorghe și Clito – fără nici o scânteie de frică pe tăișul nostru călit sub jeturi fine de culoare și sens. Verdele-stins al morții date la maximum din clopotnițele negre ale alimentarei pleacă și ies păsările fixe ale vânzătorilor cu bucata de patrie; din adâncuri grahamul sfințește vitrina „Domnul polițist fără mustață mandolină și gheare mă predau, am pierdut spitalul, nu mai pot!” „Carevasăzică și dumneata cauți Grahaalul!?” „Nu, Spi-ta-lul!” „Ascultă dom’le, e cel cu Haralambie Gheorghe ce le te…?” „Da, da” „Păi acesta-i Grahaalul!” „Gra-, Graalul! după două mii de noiembrie! și l-am pierdut iarăși!” „Nenorocitule, ia stai tu să-ți tragem proces-verbal! Numele! ” „Parșival” „Pronumele….”