Speranța

Îmi zâmbește într-o doară și se uită-n ochii mei, Apoi vine lângă mine, din priviri îi ies scântei, Se așază, mă cuprinde și mă mângâie ușor, Buzele-i subțiri și calde i le simt pe obrăjor, Fața-i rece se-ncălzește, se aprinde parcă-i foc, Mă cuprinde peste umeri, eu o strâng pe la mijloc, Gura-i dulce mă sărută, dorurile mă-nfioară, Buimăcit nu văd lumina de și-i zi și nu e seară, Simt doar clocotul din mine, cum sângele mi-l pulsează, -Te iubesc! Aud în șoapte: -Inima mea te visează. E un vis? Ori… Sunt reale, clipele necugetate? Sau e doar o joacă-n sine, de moment, apoi uitate? Adevărul e la mijloc, numai luna-l poate spune, Ea încearcă câte-odată, tainele să le adune. Dumnezeu i-a dat puterea să privească și să știe, Câtă dragoste dispare sau câtă rămâne vie. Omul este un luceafăr sau un monstru, altă dată, El aleargă și se zbate, n-are inima-mpăcată Până când înghite mărul, altuia, care-i mai dulce, El se-nșeală și înșeală, până popa-i face-o cruce Și un parastas la moarte, Domnu-l ierte de păcate, Că a fost un crai năstrușnic și iubit în zece sate. Aglaia, ești o femeie, mândră ca stropul de rouă, De-ai fi sinceră cu mine nu te-aș da nici pentru nouă. Dar năravul mi te poartă să alergi precum o Zână, Poate-i rău sau poate-i bine, vrei să fii numai stăpână. Tu să fii mereu privită, ca un idol printre stele, Ca icoana unei “Sfinte”, ca rubinul din mărgele. Chipul tău, privirea-ți blândă, te înșală mai mereu, Pe moment îți pare bine, să te-ntorci, îți este greu, Amintirea te alină și te-ndeamnă să revii, Nu știu pentru a câta oară, asta, numai Tu o știi. Lună plină ce de veacuri ești arbitru pe pământ, Iartă-i tu nelegiuirea, n-o lăsa dusă de vânt, Ea visează, ea aleargă, cu prea multă pasiune, Încercând să-și ducă trena fără multă rațiune. Rațiunea ei e una, să-nvingă cu orice preț, N-o privește dacă mâine, intră-n al lumii dispreț. O…Revino-ți iar în fire, să mă uit în ochii tăi, Să-ți văd trupul, să-ți simt gura și ale inimii bătăi. Vino și arată-mi-te, în cămașa de mătasă, Să te văd și pe-ntuneric, când perdeaua este trasă. Vino… Să te am aproape, de ești caldă, de ești rece, Dorurile mă doboară, niciodată nu vor trece. Lasă-ți lumea ta șireată, că are mai multe fețe, Ea te vinde, ori te-nșeală, ca „șnapanul” din piețe. Cu mine vei fi ferice, cu ardoare te iubesc, Bucurii și sănătate, din suflet ți le doresc. Dacă Tu vei fi loială, cum ai fost de-atâtea ori, Îți voi dăruii din mine, ale inimii comori. Speranța mai este vie, și-mi zâmbește ca o floare, De se duce, ea revine. Este ultima ce moare.