Ce greu mai trece timpul

\"Când eram tânăr fecior Eram fala munților, Umblam tânăr la vânat Ziua sau pe înnoptat. Pușca și cureaua lată, Ce bărbat eram odată. Când vânam prin mulți și văi Cu ortacii mei.” Mereu îmi zboară gândul, așa…. la întâmplare, uitându-mă, aiurea, sub razele de soare ce strălucesc și zâmbesc sfidător, umbra unui singuratec, un fost luptător, cu totul și cu toate din jurul lui și, nu numai. Iar acum? Un scrijelit de ridurile vieții, un simplu și rătăcit muritor. Oare ce spun: Unul și altele, ce se ghiontesc văzându-mi fața zbârcită și lacrimile ca stropii de rouă topindu-se pe barba aurie? Oare ce mai gândesc? Oare ce mai pun la cale? - Ãsta? Cine este ăsta? Cine a fost? E treaba lor, dar și a mea. Pentru mine rădăcinile s-au scurtat, nu mai au seva hrănitoare. Crengile se usucă de arșița necruțătoare, frunzele sunt măcinate de stropii ploilor acide, iar bulbii ofilesc sub privirile neputincioase ale ochiului ce lăcrimează dintr-un izvor aproape secat și de… Vremile aride. A rămas doar speranța și dorința care mai sunt active. Nu știu și nu am credința că o să le mai pot stăpâni. Totul este otrăvit, de sub pământ până peste ceruri, totul este bulversat, totul este ștrangulat, totul este destrămat. Ura, lăcomia și disprețul, mândria, sfidarea, minciuna și dezmățul, ne-au cuprins și a cuprins acest pământ singuratec, ce se cheamă: România. - Eu? Eu…. Mai trăiesc „singur în lume”, părăsit, până când și de cele mai apropiate firimituri din întregul meu. Să nu greșesc și să nu mint, mai am ceva: Inima care mai bate și credința care totuși mai rezistă, În rest…..Pace în suflet și speranță mai vie. Corneliu 19.07.2008