Pe drumul porților deschise

Lăsați-mă să fiu ce sunt și... ceea ce am fost, cu gândurile mele ce veșnic mă frământă, ce-mi zboară peste tot și prea adânc se-mplântă să scoată la iveală, prea multe, făcute fără rost. Lăsați-mă să fiu, un Om, cât mai trăiesc, cu judecata dreaptă și fără de păcate, să modelez cuvântul: „la noi nu se mai poate” , eu cred doar în izbândă căci... Þara mi-o iubesc. Trecut-au peste Glie, puhoi de tăvăluce, potop căzând din ceruri, cu limbile de foc, cu baioneta-n coaste, dar n-am făcut un troc, strângând în dinți durerea, noi ne-am purtat o cruce. Lăsați-mă să cred, căci și azi se mai poate, dar cârma este dusă de prea mulți cârcotași, când punga lor se-ndeasă ei nu sunt niște lași, așa crede meschinul, El, altfel nu socoate. Sosi-va oare timpul un drum mai mlădios? S-avem stindard în toate, credința doar în noi și să plecăm la luptă chiar și flămânzi si goi, cu-nvățătura sacră: Cuvântul lui Cristos? O... Doamne fie-ți milă și fă din noapte zi și scutură-i din ceruri pe cei bolnavi la minte să știe că se poate și azi ca mai înainte, din somn să-i zgudui, Doamne, până se vor trezi. Poate doar astfel Þara va reveni la vise, concrete, realiste, nu născociri năluce, avem credința-n față, să ne purtăm o Cruce, spre culmi strălucitoare, că porțile-s deschise. Corneliu 13.01.2010