[{"_1":2,"_255":-5,"_256":-5},"loaderData",{"_3":4,"_68":-5,"_69":70},"root",{"_5":6,"_7":8,"_9":10,"_11":12,"_13":6,"_14":-5,"_15":16,"_17":18},"isDev",false,"gaTrackingId","G-4EQE7H5EZR","clarityProjectId","apt6lzgg5m","rybbitSiteId","2cdf7dab158a","showCacheClear","user","listLayout","auto","navigation",{"_19":20,"_35":36,"_58":59},"movements",[21,26,29,32],{"_22":23,"_24":25},"label","suprarealism","href","/curente-literare/suprarealism",{"_22":27,"_24":28},"dadaism","/curente-literare/dadaism",{"_22":30,"_24":31},"Generatia27","/curente-literare/generatia-27",{"_22":33,"_24":34},"Romantism","/curente-literare/romantism","revistaCategories",[37,40,43,46,49,52,55],{"_22":38,"_24":39},"regional","/revista/rubrica/regional",{"_22":41,"_24":42},"Actualitate - Evenimente - Stiri","/revista/rubrica/evenimente",{"_22":44,"_24":45},"Analize - Concepte - Tehnica Literara","/revista/rubrica/dialog",{"_22":47,"_24":48},"Anunturi Agonia.Net","/revista/rubrica/carti",{"_22":50,"_24":51},"Articole de interes general","/revista/rubrica/creativ",{"_22":53,"_24":54},"Concursuri - Burse - Tabere","/revista/rubrica/arta",{"_22":56,"_24":57},"Cronici de cenaclu","/revista/rubrica/recenzii","activeContest",{"_60":61,"_62":63,"_64":65,"_66":67},"slug","concurs-eterna-epigrama","title","Concurs Eterna Epigramă","deadline","2026-04-10T00:53:12.459Z","status","active","routes/atelier.$username","routes/atelier.$username.$type.$id.$slug",{"_71":72,"_130":-5,"_115":131,"_151":152,"_189":-5,"_190":6,"_191":86,"_192":6,"_193":6,"_194":6,"_195":6,"_196":6,"_197":6,"_198":99,"_199":6,"_200":201,"_202":203,"_209":210,"_211":212,"_234":235,"_236":237,"_244":-5,"_245":246,"_247":6,"_248":249,"_250":6,"_251":6,"_252":-5,"_253":86,"_254":99},"content",{"_73":74,"_60":75,"_62":76,"_77":78,"_79":80,"_71":81,"_82":83,"_84":85,"_111":112,"_118":119,"_120":121,"_122":123,"_66":124,"_125":104,"_126":6,"_127":-5,"_128":6,"_129":6},"id",149992,"paloarea-armei","paloarea armei","subtitle","inima unei păsări șezând pe trăgaci","type","poezie","\r\n\r\n\r\n\r\ndin restriști, bucurii\r\ndin fără de margini risipă\r\ngreul pămîntului\r\nplumb \r\nghemuit în capăt de țeavă\r\n\r\nminim cutremur de pleoapă\r\nși golul spaimei \r\nse va căsca \r\nhohotitor\r\ncutropind universul\r\n\r\n\r\n\r\n","excerpt","\r\n\r\n\r\n\r\ndin restriști, bucurii\r\ndin fără de margini risipă\r\ngreul pămîntului\r\nplumb \r\nghemuit în capăt de țeavă\r\n\r\nminim cutremur de pleoapă\r\nși golul spaimei \r\nse va căsca \r\nhohotitor\r\ncutropind","author",{"_73":86,"_87":88,"_89":90,"_91":92,"_93":-5,"_94":95,"_96":97,"_98":99,"_100":101,"_102":-7,"_103":104,"_105":106,"_107":108,"_109":-7,"_110":6},11533,"username","corneliu-traian-atanasiu","displayName","Corneliu Traian Atanasiu","avatar","/uploads/avatars/11533.webp","oauthAvatar","badges",[],"followers",1,"following",0,"bio","Nu prea știu ce fel de biografie. Profesor de sport. Facultatea de filosofie fără să profesez. Fără veleități și gusturi literare pînă tîrziu. Am citit…","joinedAt","isVerified",true,"location","Bucuresti","website","http://romaniankukai.blogspot.com/","motto","isBot","stats",{"_113":99,"_114":99,"_115":97,"_116":117},"score","likes","comments","views",2536,"tags",[],"createdAt","2005-11-11T00:00:00.000Z","updatedAt","2026-02-28T00:02:47.000Z","published","allowComments","explicit","userVote","isOwner","isSaved","currentUser",[132],{"_73":133,"_84":134,"_71":142,"_120":143,"_113":99,"_114":99,"_127":-5,"_144":6,"_145":146,"_147":99,"_148":6,"_66":97,"_149":-7,"_150":-7},324703,{"_73":135,"_87":136,"_89":137,"_91":138,"_93":-5,"_94":139,"_96":99,"_98":99,"_100":-7,"_102":-7,"_103":104,"_105":140,"_107":-7,"_109":141,"_110":6},2624,"gabriela-marieta-secu","Gabriela Marieta Secu","/uploads/avatars/2624.webp",[],"Constanta / Techerghiol","evadare","acest plumb altfel, nu greu... o duritate cu miez de catifea, asa pare in poema ta curajul spaimelor langa o timiditate nebanuita... interesante imagini, tablou in culori nedefinite clar, si tocmai curgerea asta da farmecul intregului... interesant","2005-11-11T08:58:40.000Z","isLiked","replies",[],"replyCount","isOwnComment","editorId","editorName","otherWorks",[153,164,177],{"_73":154,"_60":155,"_62":156,"_79":157,"_71":158,"_82":159,"_84":85,"_111":160,"_118":162,"_120":163,"_66":124,"_125":104,"_126":6},14129199,"pseudomanual-de-haiku","Pseudomanual de haiku","eseu","Orice haiku trebuie formulat în așa fel \r\nîncît să spună mai mult decît spune.\r\n\r\nUn haiku ratat este ca o scoică\r\nîn care marea nu răsună.\r\n\r\nCăutînd tonul\r\n\r\nDacă ții să te adresezi cuiva pentru a-i înlesni contactul cu și apropierea de haiku nu-i cel mai recomandabil lucru să-i faci o prezentare doctă a poemului, amintindu-i de unde se originează și în ce cultură exotică s-a născut el. Și nici să-i prescrii o cură de spiritualitate zen și să-l îndeși cu termenii japonezi care, numai ei, ar spune adevărul, evident nipon, al fiecărui detaliu cu care va intra în relație. Tentativa poate fi de-a dreptul neproductivă. Este însă mult mai profitabil și mai eficace să-l faci să simtă atitudinea din care izvorăște acest poem și să-l ajuți să înțeleagă și să prindă gustul acelei stări de spirit care guvernează lumea celor care îl cultivă. \r\n\r\nO lume aparte ca opțiuni spirituale, existînd însă difuz într-o arie deja planetară, din moment ce se scrie haiku în aproape toată lumea și în cele mai diferite culturi și limbi. O lume care cultivă aceleași resurse sufletești care-l fac posibil și dincolo de închiderea presupusă a vreunei matrici culturale. A pune în evidență deci acele trăsături care nu au granițe geografice sau culturale dar conturează profilul iubitorului de haiku și a face apel la ele pentru a face înțeles specificul poemului înseamnă a face cea mai adecvată promovare a lui.\r\n\r\nPentru că nu poți fi japonez dacă nu te-ai născut acolo și e greu de crezut că vei ajunge să faci un stagiu într-un ashram ca să te pătrunzi de duhul doctrinei zen, e mai plauzibil și mai convenabil să cauți în tine acele predispoziții care cultivate te pot face să savurezi haiku-ul și să fii capabil să-l compui. Omul de astăzi nu mai tinde și nu mai poate să fie o ființă monolitică, un om dintr-o bucată. Bolovan fără fisură. Fiind silit să joace atîtea roluri sociale, de multe ori incompatibile unul cu altul, el este mai curînd o ființă schizoidă, un conglomerat, un mozaic (de persoane) căruia se străduiește totuși să-i dea un chip uman.\r\n\r\nUnul din aceste roluri ar putea fi și acela de autor de haiku. Critica literară îl numește eu auctorial. Și el poate fi jucat cu succes dacă te străduiești să înțelegi și să dobîndești acele trăsături și competențe absolut necesare care îl fac posibil. Evident că ființa ta nu va fi schimbată din temelii (devenind cu totul alta), vei fi doar un actor bun care joacă cu seriozitate, cu angajament și profesionalism încă un rol. Îți vei exersa astfel libertatea, privilegiul de a te elibera de lucrurile care nu-ți plac, pentru a deveni rob al lucrurilor care-ți plac.\r\n\r\nȘi poate că o vreme vei sta mut și încurcat, în expectativă, așa cum îți poate sugera o pasăre stingheră într-un peisaj urban care distonează cu menirea ei:\r\n\r\ntăcerea mierlei\r\npe brațul macaralei – \r\ncăutînd tonul\r\n\r\n\r\nFăcînd cu ochiul\r\n\r\n\tZilele trecute, gîndindu-mă la una din trăsăturile acelei spiritualități de care este pătruns haiku-ul (și lumea celor care se bucură de el, adică cei care îl scriu și îl citesc), mi s-a părut că discreția și complicitatea tăcută a atitudinii pe care o cultivă și o recomandă acest poem ar putea fi simbolizată prin gestul de a face cu ochiul. Haiku-ul nu are ambiția de a spune ceva, de a declara anumite lucruri sau de a exhiba anume emoții. El face, ferindu-se s-o facă flagrant sau pregnant, doar un semn prin care atrage atenția asupra a ceva obiectiv și semnificativ. Nu vorbește despre acel ceva, nu îl descrie (mai mult sau mai puțin expresiv), nu-l comentează sau interpretează, ci îl numește și îl evocă. Ca și cum, pe de-o parte, ar avea o încredere desăvîrșită în flerul complicelui, și, pe de alta, ar considera că tevatura iscată în jurul acelei semnalări ar putea-o distorsiona, el se păstrează în postura unui observator decent și precaut, cuprins de o oarecare sfială în fața faptului semnalat.\r\n\r\nraza fugară\r\nstrecurată prin frunze –\r\nfăcînd cu ochiul\r\n\r\nPoemul de mai sus este un fel de ars poetica, o ilustrare normativă a felului în care este conceput și construit haiku-ul. Sînt numite cu precizie două fapte: sclipirea unei raze și un gest uman, ambele la fel de alerte, fugare, discrete. Cele două sînt oarecum izomorfe sau, dacă vreți, alăturate astfel, se contaminează reciproc de ceva greu de exprimat. Raza ne face cu ochiul, clipirea ochiului emite o rază, autorul ne face părtași la contopirea faptelor, poemul ne pune pe gînduri. Cel care l-a scris s-a sfiit să comenteze cele două întîmplări de teamă să nu le altereze mesajul.\r\n\r\nCuvintele poemului par să se ferească și ele de a ajunge la acel format minim (deprins în școală) al comunicării vădite și valide - propoziția care afirmă sau neagă ceva. Sintagmele textului, deși sînt îmbinări de cuvinte limpezi și precise, manifestă o reținere în a fi continuate pentru a atinge sensul deplin, discursiv sau sentențios, purtător de informație. Sensul lor se rezumă la a numi pentru a aduce în fața cititorului două imagini, două fapte. Două fapte care vorbesc fără cuvinte, care dau de înțeles.\r\n\r\nOrice haiku bun spune doar atît: ia aminte. Și îți îndreaptă atenția spre lumea lucrurilor. Îți focalizează simțurile pe ceea ce comunică implicit lumea din jurul nostru. Odată semnul complicității făcut, simțit, acceptat, restul se desfășoară-n tăcere. Este o înșiruire de tăceri semnificative. Contemplative. Meditative. Reveriace. Și pilduitoare.\r\n\r\nGestul de la care am plecat, a face cu ochiul, pare a fi prototipul atît al modului în care lumea și natura necuvîntătoare comunică cu omul, cît și al chipului în care autorul de haiku și poemul său i se adresează cititorului. Totul ne face semne. Semnele sînt însă discrete, nu imperative. Iar dacă vrem să le percepem și să le înțelegem tîlcul, ni se cere o altă așezare în lume și un gen aparte de perspicacitate. Haiku-ul este poezia care ne dezvăluie acest lucru și ne îndeamnă și pregătește să facem față acestei provocări.\r\n\r\n\r\nSocotind silabe\r\n\r\n\tCînd te abați puțin de la drumul pe care mergi de obicei, poți observa lucruri noi. Mai bine zis, nu mai ești pe pilot automat și dai mai multă atenție noului traseu. Așa azi, după ce am tot trecut pe lîngă locuri de joacă nou amenajate, preferate de părinți și copii și destul de animate, luînd-o pe altă alee, mi s-a ivit în față unul cam prăfuit, unde era așezat pe-o bancă doar un bărbat abstras de gîndurile lui. Copii, nici țipenie.\r\n\r\n\tNu m-am mai uitat la bărbat pentru că mi-a venit ideea. Bărbatul singur într-un loc de joacă pentru copii simboliza foarte bine părăsirea lui. Faptul că a început școala și elevii au alte preocupări. Mai elevate. Puteam să caut o preocupare și pentru bărbat, oricare, în contrast cu joaca pentru care era amenajat spațiul. Poate un cerșetor care-și lua micul dejun frugal adunat de prin coșurile de gunoi. Poate unul care își făcea deja siesta citind știrile de pe un ziar vechi de luni de zile, primit însă recent prin poșta vîntului care i-l adusese chiar acum lîngă bancă. Ușă n-avea. Nici casă.\r\n\r\n\tAm mers deci pe un prim vers care să spună, eliptic, doar că a început școala (și copiii nu mai au atîta timp de joacă): \r\n\r\ndin nou la școală –\r\n\r\nsugerînd în felul acesta că locul de joacă nu mai e frecventat. Acum trebuia să găsesc o preocupare interesantă pentru singurul beneficiar al locului de joacă. M-am gîndit că un cerșetor, un om al străzii, fără adăpost nu s-a prea îndeletnicit cu studiul și s-ar putea să nu fie un cititor desăvîrșit, poate că de fapt nu prea citește, abia silabisește. Ar fi fost ceva care-l apropia în mod ciudat de școlarii aflați deja în clase. Ziarul îi dădea de lucru. Și, nefiind o obligație, părea un exercițiu plăcut. Oricum, în felul ăsta, locul de joacă devenea și el un spațiu de instruire în aer liber. Nu făceau la fel, în alte vremuri, și peripateticienii plimbîndu-se prin grădina lui Akademos?\r\n\r\npe-o bancă un cerșetor\r\nsilabisește\r\n\r\nPoemul era deja mai complex. Educația se face la orice vîrstă, copiii la școală, cei care au abandonat-o reciclîndu-se prin parcuri. Uitîndu-mă mai atent, am văzut că banca era totuși prea puțin pentru a sugera locul de joacă. Ar fi fost mai bun un leagăn. Și, la urma urmei, dacă tot era vorba de pedagogia fără frontiere, am zis că e mai bine să nu abuzez de milogii atît de frecvenți prin haiku-uri. Poate că un bătrîn ar fi fost mai de dorit și mai în antiteză cu copilul. Am mai mizat și pe un doar care să marcheze exclusivitatea (numai el se afla acolo) și prezența inadecvată a bătrînului într-un loc destinat celor de alte vîrste. Și, pentru că bătrînul ar trebui să fie înțelept și, evident, știutor de carte, am zis să înlocuiesc silabisirea cu ticul arhicunoscut al celui care tot încearcă să încropească un haiku:\r\n\r\nîn leagăn doar bătrînul\r\nsocotind silabe\r\n\r\n\tAcum apropourile erau mai multe și prindeau nu doar aluzia la instruirea perpetuă ci și la dobîndirea unui anume învăț sau nărav.\r\n\r\ndin nou la școală –\r\nîn leagăn doar bătrînul\r\nsocotind silabe\r\n\r\n\tȘi leagănul își actualiza nu doar aluzia la locul de joacă ci și sensul mai subtil de origine, de loc miraculos al unui alt început oricînd posibil. Un apropo pe care-l va gusta orice autor de haiku. Versat sau doar novice. Mai ales că numărarea silabelor este unul din ticurile cele mai compromițătoare pentru autorii care, nu-i așa, ar trebui să se îngrijească mai mult de esența poemului decît de forma lui. Iar primul vers, pe măsura ce poemul avansa, a glisat și el ușor de la părăsirea locului de joacă către școala perpetuă.\r\n \r\nUn câine se uită mirat\r\n\r\n\tNu toți oamenii sînt, cel puțin din punct de vedere temperamental, expansivi și exuberanți, dornici să-și exhibe sentimentele și să le împărtășească public celorlalți. Pe de altă parte, nu toată lumea crede că excesul de comunicativitate și sociabilitatea fără limite este neîndoielnic o calitate care merită să fie cultivată. Mai mult ca sigur că există și persoane care nu cred necondiționat în unicitatea lor excepțională care ar trebui trîmbițată constant celorlalți și nici în excelența vibrației lor emoționale care ar trebui împărtășită imediat altora.\r\n\r\n\tConstitutiv sau adoptiv, o parte mai mare sau mai curînd mai mică dintre oameni manifestă un comportament rezervat, reținut, discret. Ca și cum la manifestările lor ar fi cuplat un amortizor de zgomot. O surdină. Ca și cum ar căuta mai curînd compania tăcută a lucrurilor și a ființelor necuvîntătoare. Este o opțiune existențială care, deși legitimă, este greu de susținut și de validat în fața celorlalți. Ba este chiar hazardat să te expui în fața lor fără să fi verificat în prealabil dacă nu le poți părea țicnit.\r\n\r\npe verandă –\r\nde nu vor observa\r\ncă privesc luna\r\n\r\n\tPoemul lui Radu Patrichi, citat mai sus, mărturisește această evadare suspectă din mijlocul celor care participă probabil la o agapă zgomotoasă și înfierbîntată. Poate că cel despre care e vorba a ieșit în noaptea răcoroasă doar ca să ia o gură de aer și a rămas, fascinat, să privească luna. Și acolo se simte în pericol de a fi acuzat că se sustrage de la agitația, nu-i așa, mult mai îndreptățită, a petrecăreților. \r\n\r\n\tO să spuneți că e prea multă susceptibilitate aici. Radu Patrichi este însă un împătimit al rătăcirii zurliu-contemplative. Și, cu ironia care-l caracterizează, mărturisește că îl bîntuie această suspiciune și cînd e singur:\r\n \r\nsatul de vacanță pustiu –\r\ndoar un câine se uită\r\nmirat la mine\r\n\r\npe vremea asta\r\npe faleză încă unul –\r\nnu e nebun, e beat\r\n \r\nS-ar putea însă ca aceia care refuză comunicarea proptită în cîrjele cuvintelor, să fie adepții cuminecării, ai înțelegerii spontane nemijlocite, cu inima, și ea ținută însă sub surdină. Lucrînd sub regimul discreției maxime – surdina – totul poate avea atunci, în mod paradoxal, un efect ciudat, penetrant și amplificator. Și orice tremur de geană sau pîlpîire, orice atingere sau tresărire vor avea un răsunet incalculabil, nebănuit - de cutremur. Căci ele se vor petrece pe harfa tîlcurilor, printre corzile tainelor și vor răzbate miraculos, cum spune Blaga: \r\n\r\nStrîns ținută sub surdină -\r\nca o pîlpîire de lumină\r\ninima tresare.\r\nȘi răspunde-n Ursa Mare.\r\n\r\n\r\nJurnalul unui hoinar\r\n\r\nMerită să dăm crezare faptului că o mare parte din lucrurile adunate într-o culegere de poeme haiku sînt rodul observațiilor atente ale autorului care umblă pe coclauri. Cu îndreptățire dar și cu autoironie, l-am putea vedea pe acest specimen ciudat ca pe un împătimit al hoinărelii. El umblă și ia aminte, observă și ia notă. Notează. Cum mărturisește același Radu Patrichi:\r\n\r\nodihnă în parc –\r\npe foaia cu haiku-uri\r\ncade o frunză\r\n\r\nStrînge, cu și fără voie, în carnetul său și vorbe, și frunze. Și, uneori, ajuns acasă, observă că un fulg de omăt, nimerit între file, i-a spălăcit iremediabil însemnările. Alteori, cînd vîntul nu i-a furat foița cu haiku, se întoarce bucuros spre casă – / în carnet / (doar) cu flori de tei.\r\n\r\n\tHaiku-ul nu este însă, cum s-ar putea crede, un simplu poem de notație. Impresiile și însemnările pot constitui un material de lucru dar în niciun caz poeme gata făcute. Observațiile remarcă lucruri și detalii care pot fi semnificative, importantă este nu doar colecționarea unor momente expresive sau pline de înțeles, ci acea amplă experiență a contactului nemediat cu lumea, acea sumă a trăirilor față-n față cu natura care ți se oferă fără să-ți bage totuși în traistă tîlcurile și tainele sale. \r\n\r\n\tSă presupunem că vezi un loc în care o casă este dărîmată. Moloz și praf, ziduri făcute una cu pămîntul. Poate fi o simplă întîmplare, urmarea unor îndelungi acumulări în strădania de a examina atent lucrurile sau, de ce nu, de-a dreptul un noroc să vezi, pe un zid care abia se mai ține în picioare, un melc în ascensiune. Observația nu duce însă automat la acest poem:\t\r\n\r\nse demolează –\r\nnetulburat pe-un fost zid\r\nun melc cu casă\r\n\r\nIoana Dinescu\r\n\r\n\tAi văzut și poate ai notat acel fapt pentru tine surprinzător sau chiar revelator. Observația și notarea sa trebuie însă prelucrate, trebuie remarcat și pus în evidență contrastul implicit dintre omul care distruge case și melcul care și-o poartă mereu cu sine. În acest caz, opoziția este aceea dintre cele două părți ale poemului care devin sensuri, moduri de a fi, idei despre viață. Totul se ordonează de-o parte și de alta a cuvîntului netulburat. În toată tevatura, față de omul omul agitat și nestatornic care construiește și acum, iată, demolează, melcul, cu casa la purtător, pare imperturbabil. Este cumva o mustrare, un elogiu, o pildă? N-ai cum să decizi. Dar e suficient să rămîi pe gînduri. Și să simți tensiunea înmagazinată în imagini. Vibrația ciudată și vitală a lumii în care trăiești.\r\n\r\nColocvii cordiale\r\n\r\n\tNu e greu de înțeles că apucătura de a hoinări mărturisește o oarecare înstrăinare a amatorului de haiku de lumea celor predispuși la flecăreală și palavre. Partenerii săi de conversație (relatările sînt tot ale lui Radu Patrichi) sînt un scatiu: alături pe crenguță, / scatiul are atâtea / de povestit, un vrăbioi: pe digul de larg, / discuție îndelungată / cu un vrăbioi, un pescăruș: la balustrada falezei, / de vorbă cu pescărușul / de pe piatră. Discuțiile, mai mult mute, se poartă fără politețuri și fără menajamente: degeaba vorbesc cu ea –/ în vârful pomului / cioara tot cârâie. Și nu rareori, necuvîntătoarele nu se lasă atrase în șuete sterile: de lângă mal / rățușca și-a luat zborul – / n-a stat la vorbă.\r\n\r\n\tComunicarea fără cuvinte și lipsa oricărui protocol verbal îl predispun pe autorul de haiku la un comportament taciturn. Dacă-l vei însoți o vreme în pregrinările sale, să nu te surprindă tăcerile lui. Vei constata că, fără să fie ursuz, este extrem de scump la vorbă. Vorbește rar și cînd o face este laconic. Preferă să răspundă monosilabic. Îi repugnă limbuția celui ce se confesează și face mereu declarații. \r\n\r\nTotuși, cel mai simplu mod de a te apropia de ceea ce simte și gîndește un autor de haiku este acela de a-i fi alături o vreme. De a-l suporta și a-l observa (măcar în închipuire dacă aievea n-ai ocazia) în rătăcirile sale. De a te bucura că te îngăduie alături fără a se strădui să se facă plăcut prin conversație. Abia atunci s-ar putea să ai parte de o comunicare nonverbală înfiripată din simple gesturi indicatoare. Și vei fi gratulat cu semnele unei complicității neconfesive. O mică întoarcere a capului și o clipire discretă din ochi te va ghida către locul unde se întîmplă ceva aproape imperceptibil. Ridicarea ușoară a unui deget, cerînd liniște, te va face atent la un sunet, un foșnet, un freamăt care altfel ți-ar putea scăpa. O mică neliniște a nărilor, căutînd o mireasmă, te va îndrepta și pe tine către adierea care o poartă. Și repertoriul ar putea continua…\r\n\r\nVei accepta atunci că ființa lîngă care stai are și ea interese, sensibilități și emoții și că, în felul ei reținut și rezervat, ar vrea să ți le împărtășească. Dar nu prin vorbe. Neavînd pretenția de a-ți impune ceva, ea dorește doar să te pună în contact viu cu lumea unde le surprinde, să te contamineze de meteahna dialogului sobru cu lucrurile. Gesturile lui, fără să fie impulsive, sînt totuși ferme și generoase. Și, voluntar sau nu, oarecum mucalite.\r\n\r\nVei înțelege astfel de ce a ales să scrie haiku. Nu atît pentru scurtimea poemului, cît pentru limbajul său de conversație nepretențioasă, prea puțin articulat, pentru recursul la o vorbire care se rezumă la a semnala și, în acest fel, a recomanda ceva din afara lui pe care-l crede demn de interes. Limbaj pe care îl agreează și în viața de zi cu zi. Asta îl ferește pe de-o parte de a se mărturisi fățiș, lucru pe care-l dezavuează, iar pe de alta îl confirmă ca un căutător al emoției prezente în lucrurile care-l înconjoară, în configurația lor sau în felul hazardat dar plin de înțeles în care întîmplarea le pune alături unul de altul.\r\n\r\nLimbajul haiku-ului se apropie de limbajul colocvial, expeditiv și eliptic, care scurtează cît poate o sintagmă sau expresie în așa fel încît înțelesul ei să poată fi totuși recunoscut. În poemul de mai jos de pildă: \r\n\r\ncioata uscată\r\npierită-n iarba crudă –\r\ncreanga prin crînguri\r\n\r\ncititorul versat va recunoaște că în ultimul vers nu e vorba de o creangă din crîng ci de a umbla creanga prin crîng. Folosind prepoziția prin și menționînd locul umbletului (subînțeles), verbul a fost omis și sugestia păstrată. În plus, există și o falsă aluzie la o ramură din crîng care face totdeauna textul mai picant. \r\n\r\n\tSe susține că textul haiku-ului doar evocă lucruri, fapte, scene, întîmplări. Asta și pentru că folosește registrul colocvial al limbajului (dialogat) care, de obicei, fără nicio grijă de a rosti propoziții, numește și cheamă în fața ochilor sau a tuturor simțurilor obiecte, situații, stări pur și simplu numindu-le. Cînd se petrece un asemenea fapt, interlocutorii sînt angajați într-un joc emoțional precipitat și palpitant. Iar cuvintele lor sînt un fel de gesturi tandre care invocă lucrurile, arătînd către ele, fără să le comenteze în niciun fel. Tocmai pentru a le lăsa să-i emoționeze pe cei de față doar prin apariția lor autentică în închipuirea generoasă a participanților la șuetă.\r\n\r\n\tTextul haiku-ului are rolul de a convoca obiectele cu care cititorul va intra într-un dialog de durată fără cuvinte. El este însă cu atît mai eficace cu cît cititorul înțelege (presupune) această situație (originară, nepomenită în text) care l-a generat: un grup afin gata să urmărească, cu sufletul la gură, lucruri și scene pline de înțeles, semnalate verbal cît se poate de succint. Auster, alb, neutru, sec, textul este un fel de țipăt de uimire stilizat. Este totodată surdina pe care autorul a pus-o, mai mult sau mai puțin premeditat, peste emoția pe care a simțit-o, peste tensiunea pe care a trăit-o. Ține de convenția haiku-ului să admiți, să înțelegi, să consimți la această învoială și să-i recunoști rosturile.\r\n\r\nSingur pe drumuri –\r\no moină câteodată\r\nînsoțitoare\r\n\r\nSă nu spuneți că Șerban Codrin nu e convins aici de o grămadă de lucruri care privesc atît haiku-ul (de față) cît și atitudinea cultivată de el. E aici o mică alegorie a austerității vieții. Autorul nu-și permite să se lamenteze de soarta lui. Din contra, asumînd-o, el îi îmbărbătează pe toți cei care se simt singuri pe drumurile vieții. Oricum ar fi vremea, din cînd în cînd vitregia ei se moaie și poți avea parte de răstimpuri de dezgheț. E bine să fii avizat, să te păstrezi receptiv. Și să te bucuri de răgazul oferit. \r\n\r\n\r\nCreatorul profită de legi ca de propria sa libertate\r\n\r\nFaptul că haiku-ul este cea mai scurtă poezie poate fi resimțit ca o limitare, ca o constrîngere. Ca o supunere la reguli și rigori care par să amputeze creația sau cel puțin să-i restrîngă drastic mijloacele folosite. Dacă privim însă lucrurile prin prisma felului în care el se potrivește cu o atitudine umană legitimă și, măcar pentru o parte dintre oameni, dezirabilă, atunci laconismul său poate fi considerat mai curînd ca o provocare. Dacă regula nu e resimțită ca o silnicie exterioară ci ca o exigență provenită din atitudinea, concepția și conduita celui ce citește sau compune poemul, atunci scurtimea canonică este o lege care se confundă cu propria sa libertate. \r\n\r\nAsceza voluntară (laică și nu determinată de aderarea explicită la vreo confesiune religioasă), austeritatea, modestia, reținerea, retragerea și preferința pentru exprimarea mijlocită, prin ricoșeu sau prin delegație, a emoțiilor se potrivește cu vorbirea succintă, lapidară, laconică, cu faptul de a fi scump la vorbă și a apela (pentru a te mărturisi) la confirmări exterioare, obiective. Se poate spune că opțiunii pentru ascetismul existențial îi corespunde aceea pentru ascetismul textual.\r\n\r\nDacă adoptarea acestui stil reținut este cu siguranță un mod de inițiere în comunicarea cu lumea lucrurilor și a ființelor necuvîntătoare, în ce privește limbajul folosit el este redus la minim atît ca număr de cuvinte cît și ca structuri sintactice folosite. Dincolo deci de preferința pentru limbajul colocvial, evocativ și relativ dezarticulat, autorul de haiku va adopta, literar vorbind, stilul reductiv, acela al expresiei eliptice și al suprimării expresive. El va cultiva figurile reticenței, diminuarea și atenuarea, și va face parte dintre autorii numiți leaver-outers, cei care elimină, lasă pe dinafară (sau, altfel vorbind, folosesc figurile de stil reductive).\r\n\r\n\r\npe foaia goală\r\ndoar un creion fără vârf –\r\nninge ca-n povești\r\n\r\nStilul reductiv este tentația fundamentală a autorilor de haiku. Maria Tirenescu pare că a notat mai sus mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înțelegerea umilă a nevolniciei artei sale față cu ninsoarea fabuloasă pe care o contemplă mut. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveștilor.\r\n\r\nLibertatea pe care o visează asimptotic autorul de haiku este aceea de a tăcea fascinat de ceea ce trăiește. O libertate locuită însă de exigențe. Făcînd numai din cînd în cînd semne de complicitate, stilizate sub formă de haiku, acelora care au învățat să le primească și le așteaptă cu răbdare și înțelegere. \r\n\r\n\r\nAsceza textuală\r\n\r\n\tDacă textul haiku-ului șochează obișnuințele cititorului de poezie occidentală, acest lucru este foarte firesc. Particularitățile lui derivă din trăsăturile de caracter ale autorului său, le prelungesc pe acestea și oferă cititorului o înfăptuire care-i seamănă. Exigențele existențiale sînt transpuse astfel în cele textuale. Și dacă intenția există de la început ca exigență, ceea ce mai trebuie să dobîndească autorul sînt tehnicile prin care să realizeze un asemenea text. \r\n\r\n\tLucrul cel mai important este depersonalizarea textului. Eliminarea sau evitarea prezenței explicite în text a eului. Iată un prim exemplu (toate poemele citate în acest subcapitol sînt ale lui Șerban Codrin):\r\n\r\n\r\nNimic după scris –\r\nla geam cu umilință\r\no floare de nuc\r\n\r\nAutorul nu e prezent nici ca persoană, nici ca emoție. Se spune doar ceva despre momentul de după scris. Generalizînd sau depersonalizînd prin felul reținut în care e spus. E prezentă la geam doar o floare de nuc. Ni se sugerează că de-o parte și de alta a geamului, față-n față, se află două umilințe gemene. Floarea de nuc nu este una care epatează nici prin colorit, nici printr-o corolă fastuoasă, nici printr-un miros seducător. La fel pare, probabil, și ceea ce a fost scris (mai ales dacă e vorba de un haiku). Floarea, în sobrietatea ei, e puțin tristă și austeră, ca și autorul epuizat (golit spiritual) de gestul creației. Redus la dimensiunea existențială a înfloririi: fără pretenții, fără reproșuri, fără efuziuni parazitare. Ființă auster-roditoare.\r\n \r\n\tLucrurile sînt mult mai evidente cînd textul nu mai face aluzie în niciun fel la autor și nici la îndeletnicirea sa: \r\n\r\n\r\nReflectat în zori\r\nde geamul muzeului -\r\nun zbor de lăstun\r\n\r\nZborul și reflexia pun totuși în opoziție muzeul și lăstunul. Un tablou viu în care gîndul poate explora fără ca autorul să-i spună mai mult distanța dintre viu și inanimat. Oricine va simți că, la fel de discret, poemul de mai jos vizează un ghem de gînduri și emoții nu departe de trimiterile celui anterior.\r\n\r\n\r\nVechiul imperiu –\r\ncâteva pietre lângă\r\no floare de mac\r\n\r\n\tO manieră foarte uzuală de a nu vorbi despre tine este aceea de a folosi gerunziul, mod impersonal care lasă în suspensie făptuitorul, sau, mai bine zis, concentrează atenția asupra faptului, ignorîndu-i agentul:\r\n\r\n\r\nStingând veioza –\r\nnumărul țânțarilor\r\ncrește-n cameră\r\n\r\nIgnorînd cratima, avem de a face cu un silogism. Pare o paradigmă a insomniei în dormitorul lăsat în întuneric, deși cititorul pricepe lesne ironia paradoxului sporirii țînțarilor.\r\n\r\n\tSuprimarea autorului (și pe cît se poate a subiectului, a agentului unei acțiuni, a omului) este una din exigențele care asigură și sobrietatea intenției poemului, și laconsimul textului. El spune astfel, doar aluziv, mai mult decît e dispus să spună literal.\r\n\r\n\r\nOmisiunea elocventă\r\n\r\n\tDacă, pentru cei care iau contact cu haiku-ul nepreveniți sau neinițiați, omisiunea eului și a sentimentului, a figurilor de stil augmentative, ca și a discursivității, cu efectele ei de informare și persuasiune, produce doar derută și repudiere, pentru cei care i-au deprins gustul ele sînt semne clare ale preferinței pentru sobrietate vitală și textuală. Absența lor vorbește despre reticența autorilor și dă haiku-ului aura unui lirism obiectiv. Cele trecute sub tăcere, nepomenite deci în text, rămîn doar subînțelese. Surdinizate. Omisiunea, vorbind astfel (printre rînduri) despre preferința existențială a autorului pentru discreție, delicatețe, subtilitate, dă altă valoare celor nemărturisite fățiș. Le situează în zona celor despre care e bine să vorbești fără excese exhibiționiste. Indirect, prin delegație, prin ricoșeu. Aluziv. Sugerînd. \r\n\r\n\r\nApus de soare –\r\nurmele polenului\r\npe verighetă\r\n\r\nȘerban Codrin\r\n\r\n\tAutorul nu e prezent în poem, niciun cuvînt despre emoția umană, nu se vorbește la vreo anume persoană, nicicum despre vreun eu. La asta ajută omisiunea verbului. Apusul (substantiv) suplinește lipsa verbului. Și urmele sînt o vagă aluzie la ceva (o acțiune) care le-ar fi lăsat pe verighetă. (Poate că e un asfințit de primăvară și polenul a căzut de pe o floare pe inel.) Cititorului nu i se impune însă nimic, textul nu are formulări (suficient de dezvoltate) care să o facă. Totuși (sau poate cu atît mai mult) i se solicită cooperarea. Cineva îi semnalează două lucruri și îl provoacă să le pună în legătură. Ele sînt ce sînt, dar ca să se lege trebuie să fie și altceva. Pentru că sînt alăturate, se naște o alegorie: apusul este o aluzie la vîrsta înaintată a omului, polenul (acum doar urme) la vîrsta fecundă a primei tinereți, verigheta la un anume legămînt cu consoarta, cu soarta, cu viața. E un tablou complex în care lucrurile se contaminează unele de altele și însăilează o poveste despre om și viață. Și toate lucrurile sînt ele însele în planul imaginilor și totodată altceva, simboluri ale altor realități care nu pot fi simțite senzorial, ci doar într-o nouă dimensiune, aceea a spiritului. \r\n\r\n\tAcum e momentul să mă laud. Observați că autorul a fost foarte zgîrcit cu vorbele. Fără colaborarea mea ca cititor, cele trei rînduri riscau să rămînă pe mîna cuiva care să declare ritos că haiku-ul este o poezie stafidită în bikini. Trei oase și-un rînjet. Nici pic de seducție.\r\n\r\n\r\n\r\nGlisînd de la simptomul existențial la exigența textuală\r\n\r\n\tRestrîngerea formulărilor la acelea succinte, asemănătoare cu cele ale limbajului colocvial dialogat, pare să fie omisiunea simptomatică a precipitării celui ce-și exprimă, fără prea multă grijă pentru felul în care o face, uimirea. Intenția spontană a autorului de haiku nu este diferită de aceea a oricui dorește să atragă atenția asupra unor lucruri care-l surprind prin neașteptata lor putere de a da de înțeles. Starea emoțională și graba recurg în aceste situații la semne, gesturi, mimică sau la sumarele lor echivalentele verbale.\r\n\r\nZi de martie -\r\npe-o singură frunză\r\ntoată zăpada\r\n\r\nValentin Busuioc\r\n\r\nNimeni nu poate spune că cele două îmbinări de cuvinte transmit ceva, o idee, o știre, o informație. Ele sînt doar denumiri, în formule mai extinse (sau mai precise), ale unor lucruri care pot fi percepute, contemplate, resimțite ca atare și senzorial, și prin atmosfera simbolică, prin aura spirituală care le însoțește. O zi de primăvară timpurie, faptul că zăpada, topindu-se, mai rezistă doar pe suprafața restrînsă a unei frunze.\r\n \r\nTotuși, pentru autorul de haiku, dincolo de această urgență a evocării lucrurilor care-l uimesc, în plan secund, este prezentă și o altă exigență și intenție, și un alt efect consecutiv primului: renunțarea la tentația de a lungi formulările încît acestea să afirme, să nege, să declare, să convingă, să descrie. Concizia textului, involuntară în primă instanță, devine voluntară și programatică, abandonînd principial discursivitatea și tot ceea ce ea permite și promite unui text. Prin recursul la omisiunea retoricii, autorul își mărturisește refuzul de a influența sau a manipula în orice fel cititorul prin intermediul textului.\r\n\r\n\r\nVară târzie.\r\nPe puntea șubredă\r\no libelulă\r\n\r\nDan Doman\r\n\r\nLaconismul textului este deci cumulard și ca intenție, și ca efect. El trădează pe de-o parte (simptomatic) felul de a fi taciturn și rezervat al autorului, dar pe de alta, conservat și prelucrat ulterior, îi confirmă acestuia și reticența, discreția, modestia, faptul că nu ține să-l dăscălească pe cititor. Omisiunea înseamnă, în primul rînd și în întreg poemul, că autorul se retrage din text, se dă de-o parte și oferă prin el cititorului doar lucruri, fapte, situații. Autorul și textul său tind, atît inconștient, cît și conștient, să refuze o comunicare directă, ofensivă, confesivă, exhibiționistă sau persuasivă.\r\n\r\n\r\nOmisiunea subiectului asigură obiectivitatea textului și a poemului\r\n\r\nOmisiunea fundamentală și originară a textului unui haiku este aceea care epurează textul de intruziunea autorului și a subiectului. Fără ele, textul devine obiectiv atît prin faptul că în el se face referință doar la obiecte, cît și prin acela că autorul nu le mai deformează prin intențiile sale conștiente sau sub presiunea emoțiilor subiective. Strategia autorului (reticent) este aceea de a găsi și a evoca obiectele care să vorbească pentru el. O putem numi o strategie a delegării sau a ricoșeului: nu autorul și nu textul transmit emoția, ci obiectele evocate, prin forța lor simbolică și prin întîlnirea lor ciudată unul cu altul, devin purtătoare de cuvînt și de vibrație poetică. Talentul autorului este acela de a găsi acele corespondente obiective ale emoției și a le face să vorbească singure sau pentru el cititorilor.\r\n\r\n\r\napus de soare -\r\nrămasă să lumineze\r\ndoar crizantema\r\n\r\nValeria Tamaș\r\n\r\nAici se face, surdinizat, neexplicit, pe ocolite, un elogiu crizantemei, luminozității ei de excepție. Crizantema însăși este delegată să lumineze și noaptea de toamnă, și sufletul cititorului. Situația în care este plasată spune acest lucru de la sine. Autorul a ales această situație pentru a se feri să o laude în mod expres. Encomiasmul este astfel evitat. Cititorul este invitat doar să asiste la faptele crizantemei. Și să simtă singur despre ce poate fi vorba.\r\n\r\nEfectul acestei omisiuni de principiu este acela că activizează cititorul, îl provoacă să caute tîlcul poemului acolo unde l-a găsit și autorul – în relația sa nemediată cu lucrurile. Și a lucrurilor între ele. Textul, aparent alb, arid, sec, va fi perceput ca eleganță a sobrietății și austerității unui anume mod de a vorbi.\r\n\r\n\r\nCum și de ce poate fi omis obiectul\r\n\r\n\tUneori, pentru că textul poemului este prea scurt, autorul alege să omită obiectul de referință complet sau doar pînă la ultimul vers. Această tehnică, asemănătoare ghicitorii, face ca poemul să capete tensiune. Cuvintele se acumulează, se articulează, spun limpede ceva, dar sensul nu se finalizează, obiectul vizat nu se încheagă: căutînd ceva / se-adîncește-n lună. Agentul care face această acțiune bizară rămîne o enigmă și ea nu poate fi dezlegată fără ca autorul să dea soluția: lebăda neagră. Abia avînd soluția poate fi vizualizată scena: o lebădă neagră pescuiește în cercul de lumină al lunii oglindite-n apă (27 de silabe). Cuvintele mele, descriind cît mai simplu faptele, sînt într-adevăr prea multe pentru un haiku. Formularea lui Eduard Țară reușește să elimine din poem apa, oglindirea, pescuitul. Celelalte cuvinte le sugerează, iar cititorul trebuie să facă efortul de a recompune și a vedea scena. Aceasta completare a contextului real, la care cuvintele fac doar aluzie, constituie efortul merituos și bucuria cititorului care participă activ la construirea sensului. Eduard Țară face un lucru asemănător și în poemul următor:\r\n\r\n\r\nîn urma broaștei –\r\nun plescăit în noapte\r\nși luna… țăndări\r\n\r\n\r\nTot ce se spune textul sînt doar circumstanțele unei întîmplări al cărei actor este broasca. Într-un fel, efectele unui eveniment care n-a fost, de fapt, consemnat. Făptașul nu mai e, a dispărut. Sînt evocate (auditiv) doar plescăitul și (vizual) țăndările lunii. Faptul n-a fost observat pentru că e noapte și pentru că, pînă la contactul cu apa, a fost el însuși silențios. Ceea ce se observă (senzorial) este doar ecoul lui în apă. Ca mediu lichid și ca oglindă virtuală. Cuvîntul salt nu a fost scris, dar din aluziile celorlalte (ca și din cunoașterea poemului lui Bashō) poate fi dedus. Și de data asta resortul poemului a fost răsucit de această cochetărie a spusei oprite la vreme cu sugestiile. Sugestii care vizează nu doar realul ci și livrescul.\r\n\t\r\nLa concursul Haiku Club, cu tema tehnica ghicitorii, în poemul compus de Lucreția Horvath lucrul în jurul căruia este construit rămîne nenumit:\r\n\r\nscârțâit de pași –\r\ndoar povara tăcută\r\npe banca de lemn\r\n\r\nZăpada, ea este cea vizată și nenumită, e evocată prin cîteva tușe senzoriale: scîrțîitul unor pași, tăcerea și grosimea stratului așezat pe bancă. Trebuie să o ghicim, dar poemul nu se rezumă la această intuire, dincolo de zăpada care acoperă banca, ghicim emoția celui care este împovărat de o amintire la fel de covîrșitoare legată de banca la care revine de cîte ori are ocazia. Poate în amintirea unei dulci poveri din trecut. \r\n\r\n\tLa fel am procedat și eu într-un poem în care am evitat să numesc lucrurile despre care e vorba, evocînd doar ceea ce li se întîmplă acestora: \r\n\r\nnu mai tremură –\r\ncad legănat tămîind\r\nstrăvechiul gorgan\r\n\r\nCititorul este provocat aici să completeze scena folosind aluziile posibile. Și nu e greu să vadă că e toamnă și frunzele, care mai demult tremurau, cad legănat și se așează-n straturi pe pămînt. Tot ca sugestie este prezent, ușor metaforic, și ritualul unei cădelnițări profane.\r\n\r\n\r\nOmisiunea structurală - kireji\r\n\r\nAm văzut că laconismul poemului înseamnă recursul, d voie, de nevoie, la omisiunea elocventă, preferința pentru figurile reticenței. A omite să vorbești despre autor și emoția lui, a prefera un limbaj prea puțin articulat, a refuza sentențiozitatea constituie o omisiune simptomatică vorbind atît despre firea autorilor de haiku, cît și despre obiectivitatea producțiile lor. \r\n\r\nExistă însă și o omisiune fundamental-structurală care este proprie haiku-ului. O omisiune patentă – ruperea în două a poemului, juxtapunerea, în japoneză kireji. Haiku-ul este format astfel din două părți, două îmbinări de cuvinte care evocă două imagini, sensuri, idei diferite. Textul este tăiat în două, secționat, în haiku-urile scrise în limba română, de o cratimă. Ceea ce exprimă una din părți nu se continuă în cealaltă nici sintactic, nici ca înțeles. Un poem al lui Șerban Codrin ne poate ghida în a înțelege această ruptură.\r\n\r\nDulceață de fragi –\r\nprea puțin din mireasma\r\npădurii în zori\r\n\r\nÎn prima parte este vorba despre ceva ce poți găsi într-un borcan din cămară. În a doua se evaluează, se pare cu regret, mireasma drastic diminuată a pădurii acum cînd zorii au rămas demult în urmă. Este evidentă omisiunea din partea a doua, dar modul exclamativ în care este pronunțată ne pune pe gînduri. Ceva ne spune brusc că pădurea din zori are mireasma copilăriei, a vremii cînd plecam cu ceata la cules de fragi. Și că noi, acum în tîrziul vieții, nu mai avem acces la acea frăgezime. Raportat la acea fragilitate efemer înmiresmată a buchetului de fragi, borcanul cu dulceață este doar o făcătură. Aproape o blasfemie.\r\n\r\n\tAceastă omisiune este un strategică, ea trimite la un spațiu inexistent fără această alăturare. Un spațiu virtual de rezonanță, de legătură, de unificare între părțile diferite. Este ca și cum cele două părți ar intra în vibrație căutînd o lungime de undă comună pe care să poată susține un dialog fructuos. În acest spațiu are loc activitatea de explorare a cititorului, tatonarea, căutarea, închipuirea și, eventual, încîntarea și savurarea celor găsite. Este un spațiu generos în care se promulgă în cele din urmă o lege unicat: legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi și zori.\r\n\r\n\r\nAbrevierea textului și elipsa\r\n\r\n\tChiar dacă preferințele existențiale ale autorului de haiku îl ajută să aprecieze asceza textuală și să opteze pentru ea, să savureze limbajul colocvial laconic, fragmentar și adesea malițios, procedeele de obținere a unui text care să fie scurt, elegant și consistent cer ani de exercițiu.\r\n\r\n\tNu este deloc ușor să evoci ceva extrem de precis în puține cuvinte. Trebuie să ai experiența eliminării, prin încercări repetate, a cuvintelor de prisos, cizelînd expresia pînă la a numi doar acel lucru, fapt, scenă, fără a-l descrie, comenta sau împopoțona. Trebuie să știi cum să te abții de la a-ți lăuda obiectul, a-ți glorifica faptul, a celebra evenimentul. Totul pentru a obține un text alb, neutru, aproape arid. Aproape de un proces verbal constativ. Extrem de precis însă. Și, uneori, chiar expresiv.\r\n \r\nzi friguroasă -\r\ndoar în stogul de paie\r\nsoarele verii\r\n\r\nCezar-Florin Ciobîcă\r\n\r\nPrima parte, luînd în considerație și nuanțarea părții a doua, ne situează în tîrziul înnegurat al toamnei. Unde să fie oare soarele verii? Atît cît mai e, este acolo, retras în stogul de paie. Singurul accident coloristic și de relief în peisajul aplatizat și monocrom. Și unica sursă pentru pentru hrana animalelor din staul.\r\n\r\n\tDacă această exigență a drămuirii cuvintelor strict necesare este îndeplinită pe măsura cîștigării experienței în compunerea haiku-ului, trebuie să observi că un poem scurt se scrie de preferință cu cuvinte mai scurte. Și, în consecință, să fii mereu în stare să alegi, la nevoie, dintr-o serie se sinonime pe cel cu mai puține silabe. În poemul care urmează, pentru a exprima sensul dorit, cuvîntul cel mai potrivit ar fi fost prieteni (de-o clipă), dar versul ar fi fost de 6 silabe. Autoarea a preferat sinonimul amici:\r\n\r\nun fluture hoinar\r\nmi s-a lăsat pe umăr -\r\namici de-o clipă\r\n\r\nVali Iancu\r\n\r\nAmic e puțin vetust și nici nu prea mai e în uz. Pe de altă parte, este evident demonetizat de felul, aproape mereu peiorativ, în care l-a folosit Caragiale. Și totuși, el reușește să dea prieteniei, evident efemere, un aer de detașare, de camaraderie, de complicitate glumeață care nu cere nimic mai mult și se mulțumește cu însoțirea trecătoare. O anume eleganță ușor ironică. De data asta, înlocuirea nu a fost doar una formală și utilă, ci a îmbunătățit și sensul poemului.\r\n\r\nDe mare ajutor în obținerea formulărilor cît mai scurte poate fi suprimarea unor cuvinte dintr-o expresie cunoscută în așa fel încît cuvintele lipsă să fie subînțelese și sensul cunoscut al expresiei să poată fi recunoscut. Figura de stil care realizează acest lucru este elipsa.\r\n \r\niar primăvară -\r\no data cu-nserarea\r\ncreanga pe alei\r\n\r\nAna Urma \r\n \r\nCine este versat va simți de prima dată că nu e vorba de un ram aflat pe alei (nici acordul n-ar fi corect, pe alei ar trebui să fie crengi, mai multe), ci de a umbla creanga pe alei, a te plimba fără nicio grijă. A nu-ți veni să mai intri în casă.\r\n\r\n \r\nElipsa verbului – propoziția nominală\r\n\r\nCititorul de haiku observă lesne că autorul este tentat să elimine din îmbinările de cuvinte folosite verbul. În special verbul la modurile predicative. Motivul principal este acela că textul haiku-ului are rolul de a evoca lucrurile. Ori cele mai potrivite pentru această intenție sînt substantivele și grupurile substantivale formate în jurul lor.\r\n\r\nFraza închisă și încheiată la toți nasturii este potrivită doar pentru descrierea fotografică detaliată a realității. Arborescența ei complex articulată este un fel de păienjeniș logic țesut anume peste lume pentru a o putea capta fără rest. Este un instrument verbal-descriptiv care încearcă să epuizeze amplitudinea realului, mulîndu-se pe suprafața sa.\r\n\r\nSintaxa haiku-ului este una eliptică și defectivă. Ea nu are ambiția de a descrie realitatea în toată extensia ei și este tentată de concizia sintagmei care reușește să focalizeze simțirea cititorului pe un obiect într-un anume moment. Atît sintactic, cît și stilistic, putem considera sintagmele folosite în haiku drept un fel de tușe verbale care au funcția de a semnala, a indica, a arăta către ceva ce trebuie evocat în închipuire, funcție pe care o îndeplinesc la fel de bine și în limbajul colocvial, unde frecvența lor este remarcabilă. Ele nu descriu realitatea, ci o tușează cu atingerile ușoare dar decisive ale vîrfului unei florete, lăsînd o pată de culoare zvîrlită ca din șfichiul unei pensule, delimitînd, cu un contur abia vizibil, spațiul și momentul unei revelații. Căci, sintagmele haiku-ului nu doresc decît să surprindă și să marcheze pe suprafața realității locul unde adîncul palpită și se poate deschide unei priviri care știe să vadă cu ochiul din frunte.\r\n\r\nOmisiunea verbului din sintagmele folosite în haiku nu este atît o regulă (ce ar trebui urmărită în mod rigid), cît o consecință a faptului că autorii buni simt că alte cuvinte pot absorbi înțelesul verbelor și știu să construiască înlănțuiri de cuvinte în care verbele să fie prezente fără să fie exprimate explicit. Gramatica numește asemenea construcții propoziții nominale. Defective de predicat, de verb. Stilistic este vorba de un gen de elipsă, verbele lipsă sînt subînțelese, suplinite de cititor. \r\n\r\nÎn grupul substantival de mai jos, centrat în jurul florii de nuc, fără să fie consemnate verbele există / stă / s-a ivit / a răsărit / bate / mă privește sînt prezente implicit în prepoziția la care regizează o scenă, în timp ce cu umilință dă tonalitatea modală a celor ce se petrec.\r\n\r\nla geam cu umilință\r\no floare de nuc\r\n\r\nȘi în îmbinarea de cuvinte care urmează:\r\n\r\nprintre fire verzi\r\nun pai de anul trecut –\r\n\r\nprepoziția printre cheamă de la sine o serie de verbe: s-a pierdut / a rămas / încă se mai vede / abia se mai zărește, inutil de pronunțat. Se poate observa că, în ambele cazuri, există un evantai de verbe, relativ de sugestii, care derivă din ambiguitatea pe care o creează contragerea expresiei. \r\n\t\r\nCompletarea virtuală a propoziției defective de verb \r\n\r\ndin aceeași lingură\r\nde lemn cu nesaț\r\n\r\neste cît se poate de firească: ce se poate face cu o lingură decît să mănînci / să sorbi / să te hrănești?\r\n\r\nÎndărătul mustește mai jos de sugestii la adresa păienjenilor: își țes plasa / așteaptă / pîndesc / conspiră.\r\n\r\npăianjeni îndărătul\r\nimperiilor\r\n\r\n\tO primă concluzie a exemplelor de mai sus este că sintagmele din care verbul este omis cîștigă în densitate și forță de expresie. Verbul nu a fost omis pentru că autorul s-a căznit să aplice o regulă fadă, ci pentru că a avut simțul poemului și a găsit acele sintagme care ori fac inutilă prezența lui, ori se bucură să sugereze o mulțime de verbe care stimulează închipuirea cititorului.\r\n\r\n\r\nJuxtapunerea patentă\r\n\r\nJuxtapunerea veritabilă este aceea în care continuitatea poemului este curmată de faptul că lucrurile despre care se vorbește în cele două părți fac parte din domenii diferite ale experienței. Spusa din prima parte nu se continuă în cea de a doua nu doar pentru că este întreruptă legătura logică și gramaticală dintre părți, ci și pentru că obiectele, faptele, stările evocate sînt din zone distincte, depărtate una de alta, ale realității. Așa cum s-a văzut în capitolul anterior dulceața de fragi și mireasma pădurii în zori sînt entități totalmente diferite, greu de apropiat altfel decît într-un haiku. Iată și un alt exemplu:\r\n\r\nÞurțuri picurând –\r\nbătrânul strânge-n palmă\r\nun ceas ruginit\r\n\r\nEduard Þară\r\n\r\n\tIndiscutabil că între țurțurii care picură și gestul bătrînului care strînge în pumn un ceas ruginit e o distanță prea mare ca să nu recunoaștem că cele două imagini sînt realmente distincte. Și că, aparent, n-au nicio legătură alta decît cea pe care va trebui să o descoperim ca cititori care nu ne dăm bătuți în fața unei dificultăți serioase.\r\n\r\n\tE suficient să simțim ce spun imaginile și să ne lăsăm purtați de gîndurile și emoțiile care se ivesc în mintea și-n sufletul nostru atunci cînd le contemplăm. Țurțurii se topesc detașat și nu ruginesc niciodată. Ei măsoară imperturbabili veșnica reîntoarcere a anotimpurilor. Strînsoarea ceasului în palmă este pentru bătrîn și o strîngere de inimă. Timpul său, deși egal măsurat de ceasornic, este mereu inegal, cînd dilatîndu-se, cînd prăbușindu-se în stări de colaps. De unde și crisparea în fața trecerii sale ireversibile prin viață. Două gesturi care ne spun prin modalitatea lor totul. Nonșalanța cu care se desprind și clipocesc picurii contrastează cu spasmul mîinii care ar vrea parcă să rețină clipa sau măcar să întîrzie avansarea ruginii. \r\n\r\nAceastă distanță, aparent insurmontabilă, între cele două părți face farmecul haiku-ului și creează o tensiune direct proporțională cu mărimea ei, dar și o satisfacție echivalentă dificultății învinse și tîlcului mărturisit. Distanța dintre cele două părți se poate însă, deși nu avem certitudinea unor instrumente de măsură strict etalonate, micșora, în ultimă instanță ele ajungînd să fie tangente, să se intersecteze sau una din părți să o includă pe cealaltă.\r\n\r\n\r\nJuxtapunerea deturnată\r\n\r\nTeoria americană, intitulată phrase and fragment, vede juxtapunerea celor două părți ale poemului ca pe o alăturare de elemente complementare. Partea scurtă de un singur vers, fragment, notează cadrul în care se desfășoară un eveniment, notat în partea mai lungă, de două versuri, phrase. Cîteva exemple ne vor convinge că asemenea compoziții sînt mai curînd pasteluri delicate, lipsite de adîncimea unei a treia dimensiuni simbolice care nu trebuie să lipsească dintr-un haiku autentic.\r\n\r\niaz de vară - / stînjenei galbeni se-apleacă / în umbre\r\n\r\namurg - / un cormoran planează / un pic deasupra apei\r\n\r\namurg - / un pelican plonjează / și prinde un pește!\r\n\r\nliniște - / zăpada acoperă piatra / sub stelele iernii\r\n\r\nciorile se adună / în mijlocul pinului… / adiere de iarnă\r\n\r\nclar de lună în august – / pe o creangă subțire / vrabia își freacă ciocul\r\n\r\nun crab / apare dintr-o crăpătură… / soare-n miezul nopții\r\n\r\nce multe scoici / pe plajă-n seara asta... / maree-n reflux\r\n\r\n\tSe susține că haiku-ul ar fi doar un instantaneu care se petrece într-o atmosferă, într-o ambianță. Că, într-un fel, este vorba de relația macro-micro, că acel detaliu surprins este pur și simplu înglobat în rama spațio-temporală (și emoțională) ca-ntr-un decor căruia, de fapt, îi aparține. Mai precis, există un fundal macro și un fapt micro. Pe o scenă anume, mai vastă, se joacă o scenetă. Una este scenografia generală în care se petrece cealaltă: întîmplarea, instantaneul. Nu e vorba deci de o alăturare a unor imagini care nu sînt (în mod normal, realmente) într-o contiguitate firească, ci de imagini care fac parte, evident, din același întreg: totul și partea, întregul și detaliul.\r\n\r\nDiferența a două elemente autonome, pe care o vizează juxtapunerea, este redusă astfel la o relație de incluziune, iar impactul ciocnirii celor două și spațiul revelației ivit în urma coliziunii nu mai există.\r\n\r\n\r\n\r\nDiferența organică\r\n\r\n\tAlăturarea a două imagini permite însă și un joc mai subtil. Imaginile juxtapuse își stau alături ca două organe diferite dintr-un organism. Există între cele două elemente o cotinuitate, o legătură funcțională, un rost comun la care conlucrează. Imaginile sînt evident diferite, dar ele fac parte dintr-un ansamblu simbolic coerent mai presus de ele.\r\n\r\nuluca ruptă -\r\ntoamna intră-n grădină\r\npe nevăzute\r\n\r\nValeria Tamaș\r\n\r\n\tUluca ruptă este o afecțiune a gardului și grădina ca întreg, cum e și firesc, suferă și ea. Prin gardul care o înconjoară se pot strecura acum intrușii. Și, paradoxal, cea care oricum urma să vină, toamna, o face pe furiș, profitînd de slăbirea împrejmuirii protectoare. Vrînd-nevrînd, alegoria funcționează și ea. Unde o fi ruptă uluca prin care ne-a invadat pe nesimțite toamna vieții?\r\n\r\nÎn următorul poem, simbolismul stelei căzătoare, plin de tristețea că odată cu steaua încetează și o viață de om, este ingenios atenuat de o ipoteză fermecătoare: se pare că stelele, prea înfierbîntate, doar e luna august, vecina lui Cuptor, cad cu dinadinsul, dornice de alinarea ierbii primitoare. Într-un mod asemănător asimilării morții cu nunta mioritică, căderea unei stele devine doar o pogorîre într-un leagăn îmbietor. Scena este închipuită atît de simplu încît aproape ascunde compasiunea umană care a plăsmuit-o.\r\n\r\nmai cade o stea -\r\nce primitoare e azi\r\nrăcoarea ierbii\r\n\r\nZvon\r\n\r\n\tEliptic, doar printr-o sugestie, corcodușul copt, din poemul de mai jos, îl întîmpină pe noul venit și face oficiile de a-l introduce în urbea aparent ostilă (poate cel ce a coborît din autobuz pune prima oară piciorul într-un oraș). Întîmpinîndu-l plin de roade, corcodușul îl familiarizează cu ospitalitatea locului, pe care o știe de-acasă sau, oarecum, dintotdeauna, din relația firească a oricărui om cu pomul doldora de roade.\r\n\r\noraș necunoscut -\r\nîn stația de autobuz\r\nun corcoduș copt\r\n\r\nCristina Monica Moldoveanu\r\n\r\n\tMerită să observăm că în toate cele trei poeme avem de a face cu personificări ale toamnei, ierbii și corcodușului. Și că acestea dau valoare poemelor. Fac ca simțămintele nerostite ale omului să se obiectiveze în gesturi ale lucrurilor.\r\n\r\n\r\nSaltul de nivel\r\n\r\n\tDe cele mai multe ori sau, mai bine zis, în cele mai fericite cazuri, diferența dintre părțile poemului prilejuiește un salt de nivel. Un text bine conceput trimite la imagini care impresionează direct, senzorial cititorul. Impactul a două imagini fericit alese saltă sensul poemului într-un orizont superior, acela al sugestiilor ideatice și al emoțiilor simbolice.\r\n\r\nsub streașină -\r\ncovata crăpată\r\nplină cu soare\r\n\r\nIulian Dămăcuș\r\n\r\n\tÎn poemul de mai sus avem de a face cu două imagini vizuale organice, făcînd parte din microuniversul unei gospodării țărănești din acel sat unde, spune Blaga, s-ar fi născut veșnicia. Scena-n sine este ancestrală: existența permanentă sub streașină, recurgînd la recipiente uzate și hîrbuite, dezafectate de la utilitățile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cerești. Și, așa imperfectă, crăpată și paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei sătești care, iată, înglobează prin intermediul ei și soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicatețe, și soarele. Apa ca apa, dar captarea soarelui deschide alt orizont cui o observă.\r\n\r\nplouă cu soare –\r\ncântărind curcubeul\r\ncumpăna fântânii\r\n\r\nValer G. Pop\r\n\r\n\tE realmente uimitor cum s-au potirivit lucrurile și ceea ce spun ele inimii fără să sufle o vorbă. În ploaia cu soare resimțim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu chiar incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Și iată: curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliță purtată pe umăr de o ființă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din povești. La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile și a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obținut prin clătinări și legănări ușoare. În cazul de față, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ține în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieții.\r\n\r\nO lume paradoxală\r\n\r\n\tÎntîlnirea a două imagini distincte ne dezvăluie de multe ori o lume paradoxală, neobișnuită, ciudată dar plină de seducție. Aluzia poemului de mai jos:\r\n\r\nprimăvară –\r\ncopilul ascute\r\ncreionul verde\r\n\r\nElena Manta-Ciubotariu\r\n\r\nar fi aceea că vestitorul primăverii ar fi copilul care ascute creionul verde. Căci nu mai știi bine dacă primăvara nu erupe cumva din creionul ascuțit cu bucurie de copil. Oricum, pare să existe o misterioasă solidaritate între ascuțirea creionului și renașterea vegetației. Dar iată că există, în ton cu semnificația anotimpului, și o simetrie inversă:\r\n\r\npastel de toamnă -\r\ndin nou între creioane\r\nunul fără vârf\r\n\r\nAna Urma\r\n\r\ncreionul se ascute cînd irumpe viața vegetală și se rupe cînd natura se ofilește. Odată cu toamna, creionul, simbol al vegetației veștejite, se epuizează, ostenește, se anemiază și-și pierde puterea de a mai zugrăvi. Se molipsește și el de boala lumii.\r\n\r\n\tUn pas mai departe, scena este aceea a unui sfîrșit anunțat, iar creionul fără vîrf are implicații mult mai serioase și mai directe în sfera umană. Așa mut, abdicînd față-n față cu iarna, autorul pare să intoneze un cîntec de lebădă. \r\n\r\npe foaia goală\r\ndoar un creion fără vârf –\r\nninge ca-n povești\r\n\r\nMaria Tirenescu\r\n\r\nEste, poate, mărturisirea sinceră a unui artist care a ajuns la înțelegerea umilă a nevolniciei artei sale față cu această ninsoare fabuloasă. Foaia albă este un pandant al zăpezilor de altădată. Creionul bont n-a putut birui, nici de data asta, candoarea inepuizabilă a poveștilor.\r\n\r\n\r\nMimarea continuității\r\n\r\n\tAlăturarea celor două părți ale poemului poate să mimeze simpla datare a unei întîmplări. Prima parte joacă în acest caz rolul circumstanțial de precizare a momentului cînd are loc ceea ce este evocat în partea a doua. \r\n\r\nApus de soare –\r\nurmele polenului\r\npe verighetă\r\n\r\nȘerban Codrin\r\n\r\nAparent nevinovată, datarea maschează relația (neexplicitată) a apusului de soare cu polenul. Sugestia e însă mai puternică: amploarea asfințitului și frăgezimea polenului, sfîrșitul și începutul. Și, într-un fel, logodna lor. Paradoxala pecete a polenului pe metalul prețios.\r\n\r\n\tMulte poeme mimează datarea apelînd la sintagme de notorietate care numesc sărbători consacrate sau zile marcate în calendar de un anume simbolism tradițional. Prilej cum nu se poate mai nimerit pentru jocul de cuvinte dintre sintagma luată în sensul special, deja consacrat, și sensul propriu-zis. Poate cel mai ilustrativ pentru potențialul ironic al unei asemenea tehnici este remarcabilul poem al lui Șerban Codrin: \r\n\r\nDe ziua muncii –\r\nla soare uscându-se\r\npielea unui cal\r\n\r\nEvocînd, chiar de ziua muncii, o oarecare piele de cal uscîndu-se la soare, poemul persiflează festivismul sintagmei, punîndu-ne în fața adevăratelor efecte ale zilelor de muncă – uscarea trupească și sufletească. Înăbușirea și anularea nobleței de a fi asemenea unui cal robust și nărăvaș.\r\n\r\n\tTot la o sărbătoare, de data asta religioasă, apelează și Cezar Florin Ciobîcă pentru a data o întîmplare oarecum neînsemnată deși agasantă și totdeauna nedorită în contextul unor evenimente serioase, sobre, pioase: un telefon mobil sună impertinent.\r\n\r\nde Înălțare -\r\ndintr-un telefon mobil\r\nOda bucuriei\r\n\r\nTotuși, semnalul de apel al telefonului se pare că a fost setat în concordanța cu sărbătoarea. Sau s-a petrecut o minune!?\r\n\r\n\tÎn alt poem, Cezar, prin intermediul altei zile festive, aceea a eroilor, reușește să ne dea o idee și despre fragilitatea de puf de păpădie a celor ce, cu altă expresie, au fost doar carne de tun, si despre efectul real, destul de îndoielnic, al acestor festivisme pompoase.\r\n\r\nZiua Eroilor –\r\nsalve de tun risipind\r\npăpădiile\r\n\r\n\tMai intimist, poemul următor se folosește și la propriu, și la figurat de sintagma zilele babei (licență pentru zilele babelor), evocînd simultan, și deci mai economic, atît un moment calendaristic cît și unul al vieții ajunse la neputință.\r\n\r\nZilele babei -\r\ndin cuptorul bunicii\r\nniciun mucenic\r\n\r\n\tCîțiva autori preferă să aleagă ca moment semnificativ pentru a stabili contextul poemelor Ziua Recoltei. Belșugul așteptat este însă mereu unul negativ – se contabilizează doar datoriile, pungile de plastic, bătăturile.\r\n\r\n \r\nziua recoltei -\r\ntata își socotește\r\ndatoriile\r\n\r\nMarcela Ignătescu\r\n\r\nziua recoltei -\r\nîn pomii dintre blocuri\r\npungi vechi de plastic\r\n\r\nCorneliu Traian Atanasiu\r\n\r\nziua recoltei –\r\nmama–și numără încet\r\nbătăturile\r\n\r\nVasile Conioși-Mesteșanu\r\n\r\n\tSe poate remarca faptul că, în toate poemele de mai sus, minimalismul datării ca un aspect al cadrului sau al ambianței este doar aparent, între partea care părea să se rezume doar la acest rol și cealaltă parte a poemului existînd relații mai profunde și mai semnificative descoperite ulterior.\r\n\r\nIronia originară a haiku-ului\r\n\r\n\tCînd nu dai cititorului, mură-n gură, înțelesul complet, întreg, clar și lesne de perceput, este neîndoielnic că, într-un anume fel, prin concizia și subtilitatea textului, înțelesul, atît cît este sesizat în mod spontan, are o componentă vădit ironică. Și nu elementele textului sînt ironizate ci însuși cititorul. Complicitatea lui a face cu ochiul pentru a substitui omisiunile deliberate ale textelor este o încurajare neîndoielnică dar nu și o asistență realmente binevoitoare. Există o semn care îndeamnă fără să dea și indicații aplicate la dificultățile întîmpinate. Doar un: hai, că poți! adresat celui aruncat fără niciun avertisment în apa adîncă.\r\n\r\n\tLimbajul evocativ adoptat de autorul de haiku pentru că este caracteristic stării de uimire pe care o trăiește și experienței pe care vrea să o transmită urgent, oferă un text de dimensiunea părții vizibile a unui aisberg. Într-o situație reală, celor cîtorva verbalizări li se adaugă însă și intonația, gesturile și mimica inerente situației. Și, eventual, chiar starea de fapt aievea pe care o evocă puținele vorbe. Ele ar putea recupera măcar o bună parte din volumul aflat sub nivelul apei. Dar textul singur, glacial, rămîne doar o parte infimă din volumul total al unui poem mai degrabă virtual.\r\n\r\nIntenția textului este aceea de a stîrni în mintea cititorului, prin aluzii și asociații de idei, gânduri și sentimente. Dar limbajul laconic al evocării capătă rolul unei surdine emoționale, simultan reticentă și ironică. Emoția nu este rostită și dintr-un considerent etic și existențial, dar și dintr-unul provocator și inițiatic. Evocarea în sine devine astfel nu doar o invitație la împărtășirea aceleeași stări sufletești, ci și o probă de agerime și un test de pătrundere pe care trebuie să le treacă cititorul.\t\r\n\r\nNu este vorba de un haiku anume, ci de orice poem bun care, pentru a fi laconic, recurge la limbajul colocvial evocativ. Care, din discreție și decență, refuză discursivitatea și mărcile obișnuite ale textului literar. Care, în mod provocator, adoptă juxtapunerea și figurile reticenței. Toate acestea implică o ironie implicită, constitutivă, înscrisă în chiar structura haiku-ului. O ironie care nu se adresează elementelor existente în text ci din capul locului, fățiș, cititorului. \r\n\r\n\tIată și o încercare de ilustrare a celor spuse. Poemul de mai jos, departe de a fi un senryu (haiku umoristic), nu ironizează în niciun fel piersicul în floare, vechea poartă sau scîrțîitul ei îndesit:\r\n\r\npiersic în floare -\r\nvechea poartă a casei\r\nscârțâie mai des\r\n\r\nHenriette Berge\r\n\r\nCititorul versat va pricepe ușor cam ce urmărește autoarea evocînd cele două imagini. Sînt două imagini ale universului rural cu piersicul ale cărui flori, atît ca va-nflori, sînt la fel de proaspăt seducătoare și cu gospodăria veche și atinsă de patina timpului trecut, care o face la fel de apreciată de iubitorul de haiku. Un contrast care, ciudat, se manifestă prin îndesirea scîrțîitulului porții. Semn că poarta e deschisă mai des de cei care vor să admire și florile delicate ale piersicului, și, cu siguranță, și scîrțîitul inimitabil al porții, fiecare cu mesajul său simbolic aparte. La urma urmei, complementare unul altuia.\r\n\r\n\tÎn poemul citat, textul n-a ironizat niciunul din elementele sale, dar prin toate caracteristicile sale a funcționat ca o ironie la adresa celui chemat să dezlege o mică enigmă bizuindu-se doar de intuiția sa.\r\n\r\nGrăuntele ironic al alegoriei\r\n\r\nExistă întotdeauna în haiku, dacă este unul veritabil, un sens secund ascuns. Ceea ce evocă și invocă textul său are un tîlc implicit dar nemărturisit. Și, într-un anume fel, nemărturisibil cu mijloacele unui text atît de scurt. Înțelegerea haiku-ului nu e simultană cu citirea lui. Înțelegi de cele mai multe ori doar recitind pentru a întregi elipsele și a dibui sensul omisiunilor. Meditînd și contemplînd la ceea ce îți propun aluziv imaginile și îți sugerează prezența lor una lîngă alta.\r\n\r\nCeea ce spune un haiku este de fapt ceea ce el nu spune fățiș, ceea ce se subînțelege doar din cele evocate. În întregimea sa, textul și rețeaua de imagini concrete, conotații, aluzii și sugestii sînt doar un pretext, o structură stilistică unitară care devine simbol pentru stări spirituale legate intim de experiențe concrete. Și profund întrepătrunse cu acestea.\r\n\r\nDeși nu agreează folosirea metaforelor haiku-ul ar putea fi înțeles ca o metaforă extinsă la întregul text. Ca o figură de compoziție bazată pe vorbirea indirectă. Literal și concret, textul trimite la imagini ale unor lucruri, la scene sau întîmplări, dar, literar și abstract, țintește către zone ale spiritualității și emoției pe care cititorul trebuie să le intuiască singur. Este ceea ce caracterizează alegoria. \r\nPrezentarea realistă a lucrurilor în stilul unui pozitivism neutru, rece, sec, epurată de vibrația emoțională, de cuvintele sau figurile de stil cu sarcini afective poate părea o carență emoțională a textului și a autorului, deși, în intenția lui, ea vrea doar să consemneze scrupulos ceea ce este obiectiv, evitînd să altereze cu simțirea sa (subiectivă) momentul haiku. Realismul nonemoțional al consemnării este fără doar și poate și o modalitate parodică de a ascunde proprie ironistului. Omisiunea comentariului afectiv nu face astfel decît să încarce un resort al incitării care îl ține în tensiune pe cititor. Receptorul discursului ironic este îndreptat astfel spre căutarea conotațiilor, mai mult, spre descoperirea unei enigme, pe care ironistul refuză să o dezvăluie. Reticența ironică determină faptul că decodarea este defazată și ulterioară lecturii, există un timp al ambiguității în care enigma se păstrează.\r\n\r\nHaiku-ul este ironic prin structura lui. Este o pildă rostită printr-o enigmă. Ceea ce ai putea să crezi că-ți spune rămîne pe socoteala lucrurilor, imaginilor, scenelor pe care le evocă. Ele trebuie să-ți vorbească dacă te-ai inițiat destul în a le asculta-n tăcere și în reculegere. Ele îți provoacă stări, dispoziții, trăiri. Ca un bun maestru, poemul nu explicitează ci te pune în fața faptului. Înveți de la lucruri. Pilda (implicită) nu te învață sistematic, ci, cu un înțeles vechi al vorbei românești, te pedepsește. Adică te înțelepțește. Spiritul haiku-ului este sincretic: ironia și gravitatea sînt una. Topite în spirit. Gravitatea este ironică și ironia e gravă.\r\n\r\nnoaptea-nvierii -\r\nîn mijlocul șoselei\r\nleșul unui câine\r\n\r\nLivia Ciupav\r\n\r\nÎnregistrarea unui moment sărbătoresc și a unui eveniment nefast alăturate fără nicio legătură explicită sau vreun comentariu ajutăror este o încercare. Coincidența e tristă și totodată ironică. Poate mașina care a ucis cîinele se grăbea către slujba Învierii. Poate că oamenii se bucură nepedepsiți de înviere, în timp ce alte ființe mor, din neglijența lor, ca un/acest... cîine. Aceste gînduri și trăiri (și altele la fel) sînt doar sugerate de text. Textul nu impune, doar propune.\r\n\r\n\r\n\r\n","Orice haiku trebuie formulat în așa fel\nîncît să spună mai mult decît spune.\n\nUn haiku ratat este ca o scoică\nîn care marea nu răsună.\n\nCăutînd tonul\n\nDacă ții să te adresezi cuiva pentru a-i",{"_113":99,"_114":99,"_115":99,"_116":161},4864,[],"2018-07-29T00:00:00.000Z",{"_73":165,"_60":166,"_62":167,"_79":168,"_71":169,"_82":170,"_84":85,"_111":171,"_118":174,"_120":176,"_66":124,"_125":104,"_126":6},14100089,"pana-de-cocor","Pană de cocor","presa","\r\n\r\nPANÃ DE COCOR\r\n\r\nRomanian Haiku\r\n\r\nAnul IX de concurs\r\n\r\nEditura PIM, 2016\r\n\r\nCoordonare și tehnoredactare: \r\nCorneliu Traian Atanasiu\r\nIlustrații: \r\nConstantin Broșu 5 fotografii\r\nMihaela Cojocaru 3 desene în tuș\r\n\r\nPostfață: Corneliu Traian Atanasiu\r\n\r\nVolum colectiv cuprinzînd poemele premiate\r\nla etapele 417-468\r\nși o fotografie, o scurtă notiță biografică și cîte 24 poeme ale următorilor autori:\r\n\r\nCorneliu Traian Atanasiu, Constantin Broșu, Rodica P. Calotă, Daniela Lăcrămioara Capotă, Grigore Chitul, Mihaela Cojocaru, Cezar Ciobîcă,\tVasile Conioși-Mesteșanu, Ion Cuzuioc, Ana Drobot, Roxana Dumitrache, Olga Duțu, Carmen Duvalma, Adina Enăchescu,\tPetru-Ioan Gârda, Oana Gheorghe, Elena Victoria Glodean, Vasilica Grigoraș, Lucreția Horvath, Luminița Ignea, Constantin Iliescu, Petruța Ionescu, Paul-Mircea Iordache, Dan Norea, Cristina Oprea Young, Maria Cristina Pârvu, Dani S. C. Pop, Adrian-Nicolae Popescu, Virginia Popescu, Julia Ralia\t, Argentina-Maria Stanciu,Valeria Tamaș, Todică, Ana Urma, Magda Vlad\r\n\r\n $\"$ \t\t\r\n\r\nPostfață\r\n\r\n\tPostfața de anul trecut a fost o primă încercare de a face o apreciere asupra poemelor cele mai bune din anul cu numărul VIII. Ea s-a axat pe punerea în evidență a cîtorva tipuri de poeme, a cîtorva moduri de compunere și a unor tehnici nu numai preferate ci și eficiente în care autorii și-au dovedit măiestria. Repetînd întreprinderea, voi încerca să evidențiez o direcție în care a evoluat o bună parte dintre poemele cele mai bune din concurs. Ea este remarcabilă pentru specificul poemelor scrise în limba română pentru că apelează la resurse lingvistice care sînt la fel de obiective în ce privește sugestia ca și imaginile folosite în poeme. Un poem care beneficiază și de aluziile imaginilor și situațiilor evocate, dar și de cele ale cuvintelor, sintagmelor și expresiilor proprii limbii în care e scris este mult mai bogat și mai clar structurat pe vorbirea indirectă care vizează fără să numească.\r\n\r\nPentru a avea un termen de comparație, am să încep menționînd ceea ce aș numi tendința clasică a poemelor cuminți, delicate și împăcate, care și ea a fost mereu și consistent prezentă printre poemele bine apreciate la concurs. \r\n\r\n\tE vorba de poeme care constată și notează faptele fără a modula textul în așa fel încît să dea naștere la apropouri provenite mai degrabă din cuvintele cu care e scris textul decît din elementele evocate: satul troienit - / dinspre căpița de fân / mirosul verii (Argentina Stanciu), pană de curent - / sub streașină pâlpâie / luna în țurțuri (Cezar Ciobîcă). Antagonismul dintre iarnă și vară sau cel dintre lipsa curentului și pîlpîirea țurțurilor este unul rezultat din prezența lucrurilor și a situațiilor. Unitatea contrariilor sugerată direct de imagini nu este nici subminată, nici modulată de aluziile cuvintelor. La fel de bine, cu elipsa de rigoare a contextului (ne aflăm într-un cimitir), în flori scuturate - / abia se mai zărește / anul nașterii (Vasile Conioși-Mesteșanu) cuvintele în simplitatea lor rămîn doar garantul sobrietății unei simple evocări. Sugestia și derapajul lucrează și fără să aibă nevoie de un kigo explicit: cuib la streașină - / bătrâna privind mai des / lungul drumului (Magda Vlad). E primvăvară și cuibul la streașină își intră automat în atribuții așteptînd întoarcerea păsărilor. Și totul derapează: dorul și așteptările bătrînei se pliază pe cele ale naturii, de ce n-ar reveni la cuib și cei risipiți din cuibul ei în lume? \r\n\r\nȘi în poemele următoare: ninge peste cruci - / în goblenul bunicii / maci neterminați (Argentina Stanciu), comemorare - / plină de lăcrămioare / curtea bunicii (Argentina Stanciu), deși insinuarea alăturării imaginilor vorbește cu o tristețe obiectivă despre absența bunicii, formulările rămîn rezervate și lipsite de incidente verbale suplimentar aluzive. Și în acest poem: zi însorită – / în piața de vechituri / marfă proaspătă (Petru-Ioan Gârda), imaginea talciocului este doar ușor înviorată de ironia calificativului proaspătă.\r\n\r\n\tSe întîmplă însă ca momentul surprins în poem să fie unul ușor ghiduș: ploaie de toamnă – / o frunză acoperind / ceașca de cafea (Lucreția Horvath) și autorul, complice, să aleagă un cuvînt care insinuează că ar exista nebănuite solidarități spontane între natural și uman pentru protejarea cafelei. Tot așa, o poznă obiectivă - cocorii plecând - / vântul scoate căciula / sperietorii (Constanin Iliescu) – și o vorbă potrivită, de fapt o expresie consacrată, pot să dezvăluie un gest de incredibil respect între cele fără de grai. Autorul nu face decît să observe ceea ce se întîmplă, dar știe să folosească vorbele care deconspiră prezența neașteptată a unei intenții aproape omenești.\r\n\r\n\tE adevărat, autorul intervine o leacă în regia faptului atunci cînd îl pune în ramă: prima ninsoare - / tremură-n strai de vară / sperietoarea (Argentina Stanciu); prima ninsoare - / cu voal de mireasă și / fata bătrână (Cezar Ciobîcă); prima ninsoare - / haina cerșetorului / fără nici un petec (Valeria Tamaș). O minimă transfigurare în compunerea tabloului și în numirea unor lucruri strecoară în imagine un pic de empatie sau de compensație, fără să uite și un dram de ironie binevoitoare.\r\n\r\n\tCînd umorul se-ngroașă, ca în poemele senryu patente: ziua de Ignat – / în sfârșit Ghiță curat / iar noi ca porcii (Roxana Dumitrache), omul nu mai stă deoparte și, implicat fiind, nici nu mai e iertat. Iar jocurile de cuvinte preiau controlul: cazan de țuică – / proprietarul vorbește / alambicat (Petru-Ioan Gârda). Alambicat, adică excesiv de subtil (în serpentine) și, prin urmare, greu de înțeles pentru că i se-ncurcă limba-n gură.\r\n\r\n\tDacă în scrânciobul din nuc - / vântul leagănă domol / amintirile (Constantin Iliescu) atmosfera este una de o delicată împăcare, în niciun clipocit - / o barză ținând în plisc / broasca lui Bashō (Violeta Urdă), nemișcarea este încărcată de o tensiune bine strunită, în timp ce în țurțuri picurând - / nicio veste încă din / blocul operator (Cezar-Florin Ciobîcă), desprimăvărarea de afară pare să fie, pentru nerăbdarea celui ce așteaptă cu sufletul la gură, doar o suită sincopată de spasme. Juxtapunerea subminează aproape singură rezerva, distanțarea, discreția. Ceea ce se întîmplă – plouă cadențat - / sângele-voinicului / lângă tranșee (Violeta Urdă) – este adevărat în ambele sensuri, lîngă floare și-a vărsat și soldatul sîngele, iar poemul se încarcă de tensiunea ambiguității spusei. \r\n\r\nGustul grupului a virat însă spre poeme și mai picante. Dau cuvîntului un sens cît mai apropiat de ideea de condimentare apetisantă și nu de picanterie indecentă sau frivolă. Poemele din această categorie au de obicei un joc de cuvinte: prima ninsoare - / căpătând greutate / pânza paingului (Vasile Conioși-Mesteșanu), o inversare de perspectivă obținută prin oglindire: amurg pe iaz - / fără zgomot coboară / fulgii în cer (Cezar Ciobîcă), un evident pivot alegoric: spitalul de ochi - / încet, încet răsărind / din nou stelele (Vasilica Grigoraș), un apropo la similitudinea înfățișării: sarmale de post - / tare înfofolită / și cerșetoarea (Vasile Conioși-Mesteșanu), sau a coloritului: prima ninsoare – / mama așterne pe pat / plapuma albă (Petru-Ioan Gârda). Jocurile de cuvinte, elipsele elocvente, schimbările de viziune conlucrează fructuos cu situațiile prezentate. \r\n\r\nMai pregnante, mai pronunțate, mai iuți, mai pișcătoare în această privință sînt poemele care apelează la expresii atît ca surse de inspirație cît și ca mijloace tehnice. Expresiile sînt acele îmbinări de cuvinte încărcate cu expresivitate și conținut afectiv al căror înțeles este relativ independent de înțelesul individual al cuvintelor alcătuitoare luate izolat. Este de departe mai încîntător să spui că un lucru se face doar de formă, pentru a salva aparențele sugerînd asta printr-o formulare codificată expresiv: pomenirea morților - / miluind orbul / de ochii lumii (Ildiko Juverdeanu). Pentru că n-o spui tu, ci o spune înțelepciunea și umorul limbii la care doar faci apel. Să folosești simultan, și la propriu, și la figurat, un cuvînt care vorbește și de cîntecul tremurat și intermitent, și de modalitatea înceată, puțin cîte puțin, de plată: chiriaș sărac - / un greiere plătește / cu țârâita (Constanin Iliescu). Gluma e mai savuroasă cînd, la fel ca mai sus, aceleași cuvinte pot fi citite cu două înțelesuri: trotuar sticlos - / nici nu-ți vine să crezi / câte calcă strâmb (Vasile Conioși-Mesteșanu). De multe ori formularea este suficient de ingenioasă încît folosește două expresii diferite legîndu-le armonios și făcînd haz de necaz: zi de pensie - / la piață un nod în gât / și trei la batistă (Violeta Urdă). Nimic direct despre mercurialul exorbitant sau despre meschinăria pensiei, doar nodul în gît mărturisind reacția de sufocare la constatarea prețurilor prohibitive și cele trei de la batistă trădînd incapacitatea de a te hotărî să deschizi portofelul. Postul (în sens de restricție alimentară, dar și de slujbă) dă naștere la o alegorie de zile mari: cuminecare – / postul cel mare ținut / cu dinții de șef (Rodica P. Calota), cu atît mai mult cu cît deconspirarea se face abia la ultimul cuvînt. \r\n\r\nO capodoperă a acestui tip de poem este poemul Vasilicăi Grigoraș: \r\n\r\nsteagul arborat / de florile mărului - / speranța în plop\r\n\r\nRecurgînd la expresia de florile mărului, autoarea nu s-a rezumat doar la a reitera ideea de gratuitate a unui gest, ci, prin felul în care a plasat-o, a mimat și o imposibilă înălțare a unui drapel aninat pe fragilitatea, acum înțeleasă la propriu, a unor delicate flori de măr. Gestul este demascat și la propriu, și la figurat ca unul nu atît zadarnic, de o inutilitate poate naivă, ci ca unul mai mult ca sigur interesat și ipocrit. Fățărnicia însă, acum o putem spune pe față pentru că arborarea steagului a fost dovedită ca o înșelăciune, compromite viitorul, nădejdea că patriotismul afișat ar fi unul autentic. Speranța în plop vrea să spună că ea e imponderabilă, aeriană, inconsistentă. Frumusețea poemului constă, pentru mine, în felul în care obiectivitatea celor două expresii construiește cu detașare un dialog profund mîhnit. Dacă ne amintim însă și de poemul lui Șerban Codrin, merii în floare - / am totul dinainte / pe masa goală, simțim intruziunea steagului patriotard ca un atentat vulgar și stupid la adresa poeziei suverane.\r\n\r\n\tPoemele senryu schimbă cu ușurință macazul unor sintagme în funcție de ce urmează după kireji: vremuri de război - / întors prea devreme / din delegație (Dan Norea). Recitind poemul prima parte se reduce la un conflict casnic. Și expresia ce urmează are o dublă aluzie, fără de care poanta n-ar fi înțeleasă: pândă de noapte -/ mă mai scoate din pepeni / câte un câine (Vasile Conioși-Mesteșanu) – pîndarul doarme tun între pepeni. Liderul grupajului este concurs de bărbi – / locul întâi s-a câștigat / la mustață (Petru-Ioan Gârda), în care umorul e regizat cu o tehnică impecabilă. Tot apelînd la o expresie reciclată ironic, poemul următor acordă o neașteptră revanșă dezmonșteniților soartei: noapte de mai - / cerșetorii dormind în / puful plopilor (Vasile Conioși-Mesteșanu). În schimb, poemul următor este o satiră savuroasă, prin aluzia atît a expresiei, cît și a cuvintelor din care e construită, a proverbialei nepăsări a sătenilor: vremea fânului - / claie peste grămadă / țăranii-n bufet (Petru-Ioan Gârda).\r\n \r\n\tDeși poemele haiku nu-și propun să influențeze fățiș atitudinea cititorului, felul în care cel care urmează menționează o postură umană - petale de magnolia / pe banca din parc - / stau în picioare (Claudia-Ramona Codău) – dă de înțeles că e vorba de una plină de o repectuoasă reverență făcută celor contemplate. O asemenea empatie poți vedea, dacă ești vizionar, și în lumea necuvîntătoarelor: podul șubrezit - / până și fluturii / îl trec pe rând (Valeria Tamaș); întâia brumă -/ învelită de frunze / luna de pe lac (Vasile Conioși Mesteșanu). \r\n\r\nLucrurile pot lua însă, chiar dacă din întîmplare, și o turnură absolut paradoxală și de-a dreptul neverosimilă: stradă în lucru – / picamerul oprit să / asculte mierla (Rodica P. Calotă). În cazul de mai jos: un fluture alb / mi s-a așezat pe piept – / abia mai respir (Petru-Ioan Gârda), respirația e însă îngreunată doar de emoție și de grija de a nu deranja fluturele. Motivul care-l mișcă e deconspirat și în alt poem al autorului: un fluture alb – / toate pozele mi-au / ieșit mișcate (Petru-Ioan Gârda).\r\n\r\n\tAtitudinile umane în fața unor explozii de splendoare vitală, deși par uneori bizare, sînt mai degrabă pilduitoare. O fi bunica nițeluș cam zgârie-brânză, dar de data asta parcă are dreptate: cireși înfloriți – / prin casă bunica / mai stinge din becuri (Petru-Ioan Gârda).n pic mai drastică intenția și dăm în viziune: lămpile stinse – / sub caișii în floare / nopțile albe (Magda Vlad). Sau ca în aproape ziuă – / o creangă înflorită / luminând geamul (Ana Urma), unde aproape nu se referă la alternanța noapte-zi, ci la transfigurarea nopții. Nici fragilitatea tenace și poate pilduitoare a florilor nu este însă ignorată: nopți fără lună – / doar o gherghină albă / luptă cu bezna (Rodica P. Calotă). \r\n\r\nChiar și lipsa este o atitudine care poate mărturisi admirația: absent la cină - / urmărind deschiderea / florii de cactus (Argentina Stanciu). Cu o calificare șugubeață, situația de mai jos pare chiar dezirabilă: zi de post negru - / îndestulat de mireasma / florilor de prun (Cezar Ciobîcă), dar postul nu mai e o înfrînare ci o condiție sine-qua-non la care consimți pentru a nu altera savoarea miresemelor care te satură. \r\n\r\nElogiu spontan, uimirea estetică e mai economică, ea satură doar din priviri și nu mai irosește inutil nici măcar biata coală de hîrtie: flori de gheață - / rămasă neatinsă / coala de desen (Cezar Ciobîcă) sau descurajează încercarea de a concura cu cîntăreții autentici: ciocîrlia - / păstorul își lasă / fluieru-n traistă (Cezar Ciobîcă). \r\n\r\nUneori tăcerea, chiar și ranchiunoasă, ne poate îndemna să percepem pildele de neașteptată blîndețe pe care ni le oferă cele fără de grai: ceartă din priviri – / umbrele noastre se-ating / fără ranchiună (Ana Urma). Doar un pas mai departe: singur prin curte / vorbind cireșilor – / spovedanie (Ana Urma) poți găsi în tăcerea acestora un interlocutor legitim. Și poate un remediu sau măcar o compensație pentru vicisitudinile vieții: flori de păducel - / deodată mai potolit / ritmul inimii (Argentina Stanciu); flori de liliac – / a revenit căldura / în ochii mamei (Petru-Ioan Gârda); magnolii cu flori - / mai suportabil parcă / reumatismul (Petru-Ioan Gârda); buchet de liliac - / o perioadă-mi trece / dorul de mama (Vasilica Grigoraș). În anumite clipe, realitatea pare să nu mai fie atît de neînduplecată: teatru de război - / explozia teilor / amână atacul (Petru-Ioan Gârda). Sau poate că ciudatul armistițiu doar coincide cu violenta izbucnire a miresmelor de tei. De data asta, neîndoielnic, ceea ce se întîmplă iradiază și molipsește: cântec de greieri – / câtă liniște-ntre noi / în seara asta (Oana Gheorghe). Iată că există sunete privilegiate, făcute parcă să promoveze, să sublinieze și să amplifice tăcerea.\r\n\r\nSînt surprinse însă și manifestări în care solidaritatea cu ființele nevinovate gata să fie sacrificate este mai fățișă: cuțite lucind - / sub patul copiilor / mielul de Paște (Petru-Ioan Gârda); pauză de prânz - / hingherul își împarte / pâinea c-un cățel (Constanin Iliescu). E adevărat, în ambele poeme este vorba de cîte o situație care mărturisește empatia în acțiune. \r\n\r\n\tUn poem remarcabil, sugerează, fără să iniste, ușor ironic, o întîlnire spontană semnificînd un fel de tragere de mînecă: singur pe drumeag - / puful unui scaiete / dă peste mine (Luminița Ignea), o mustrare din fugă: nu vezi că nu ești singur! Spargerea clepsidrei devine prilej pentru împlinirea unui timp autentic, de calitate: clepsidră spartă - / miresmele de tei / îmi umplu timpul (Cezar Ciobîcă). Numai cînd nisipul nu mai curge otova, timpul se poate umple de cel mai ciudat și consistent liant – o mireasmă. \r\n \r\n\tO bună parte din poeme, în contextul în care de multă vreme România este în tranziție de la sat la oraș, mărturisește nostalgia după alte vremuri. Poate fi regretul celui plecat din locul de baștină în fața unui vechi fetiș de care nu se desparte: dorul de casă – / într-un plic îngălbenit / tot universul (Carmen Duvalma). Poate fi tristețea în fața lucrurilor care și-au trăit traiul și a ireversibilității timpului: clepsidră veche - / azi nimeni nu mai are / timp să o-ntoarcă (Cristina Oprea Young). Poate fi doar tabloul degradării iremediabile a satului natal: tot mai rar gardul - / urzicile iau locul / ulucilor (Valeria Tamaș); vechile trepte – / doar buruienile mai / ajung până sus (Grigore Chitul) și a inevitabilei sale părăsiri: casa bunicii - / doar ploaia mai umple / blidul câinelui (Valeria Tamaș); curtea bunului - / doar umbra nucului mai / umple pridvorul (Cristina Pârvu). Imaginea din poemul următor este, alegoric, și aceea a unei lumi istovite, aceea a satului, în preajma dispariției: amurg de vară - / cu coasa-n spate, umbre / cu mers ostenit (Elena Victoria Glodean). Ca un fel de pregătire pentru un deces anunțat, poemul de mai jos spune cu o ironie amară, fără menajamente, totul: ogor nelucrat - / bătrâna caută-n târg / grâu de colivă (Luminița Ignea).\r\n\r\n\tLucrurile pot fi însă resimțite și în registrul mai împăcat al unei restaurări miraculoase a atmosferei de atunci: aroma pâinii – / amintirea bunicii / în toată casa (Carmen Duvalma); Dragobetele - / în odaia bunicilor / miros de măr copt (Luminița Ignea) sau al unei compensații paradoxal senine a nimicirii: zid în ruină – / din loc în loc peticit / cu bucăți de cer (Magda Vlad).\r\n\r\n\tSînt însă și poeme care par să se nutrească din energia nesecată și nevinovată, dispusă la neașteptate ghisușii, a celor ce pur și simplu se întîmplă: linii de șotron - / boabele de grindină / saltă vioaie (Dan Norea); liniștea nopții - / piticii din grădină / primind castane (Cezar Ciobîcă); noapte veselă – / un greier țârâind / în tomberon (Ion Cuzuioc). Ele ne centrează nu doar privirea ci și dispoziția sufletească și spirituală pe candoarea jucăușă și inepuizabilă a lumii. Pe momente care se eternizează printr-o ciudată sfidare a obișnuințelor: lună pe apă – / în van se străduiește / râul s-o care (Rodica P. Calotă); nucul desfrunzit - / soarele umple iarăși / toată fereastra (Valeria Tamaș) sau, nenumite, pe puterea lor miraculoasă: ceas înzăpezit - / în afara timpului / întâlnirea lor (Ana Drobot).\r\n\r\n \tGrupînd poeme pentru a ilustra tendințele cele mai semnificative ale autorilor în compunerea lor, nu am dorit să selectez (fățiș) haiku-uri ale tuturor participanților la volum. Constat totuși că poemele alese aparțin unui număr statistic mai mult decît relevant – 25 din 36. Pentru că nu am scos în evidență decît calități care făceau ca poemele să semene, rezerv ultimele rînduri ale textului pentru a spune mai multe despre un poem care mi se pare foarte bun, exemplar pentru intențiile unui haiku: \r\n\r\nbătrân la azil –\r\ncutele scrisorilor\r\naproape rupte\r\n\r\n(Petru-Ioan Gârda)\r\n\r\nPoemul reușește să nu supraliciteze ceea ce spune în prima parte. Bătrîn la azil, ca și multe alte asemenea scurte notații aflate pe pragul unui clișeu al lamentării, reprezintă un pericol de alunecare în dulcegării și compătimiri lacrimogene. Alegerea unui amănunt oarecum eliptic pentru partea a doua este salutar pentru sobrietatea poemului. Atenția cititorului este focalizată pe ceva banal și derizoriu: cutele aproape rupte ale scrisorilor. Doar ele, fără cea mai mică intervenție retorică, vorbesc despre repetata lor citire și despre frecventa despăturire și reîmpăturire. Despre inexistența unui alt interlocutor. Primul impuls emoțional a fost surdinizat pentru a realiza echilibrul specific al unui haiku – discreția neimplicării.\r\n\r\n","PANÃ DE COCOR\n\nRomanian Haiku\n\nAnul IX de concurs\n\nEditura PIM, 2016\n\nCoordonare și tehnoredactare:\nCorneliu Traian Atanasiu\nIlustrații:\nConstantin Broșu 5 fotografii\nMihaela Cojocaru 3 desene în",{"_113":99,"_114":99,"_115":172,"_116":173},6,8521,[175],"books","2016-12-11T00:00:00.000Z",{"_73":178,"_60":179,"_62":180,"_79":181,"_71":182,"_82":183,"_84":85,"_111":184,"_118":186,"_120":188,"_66":124,"_125":104,"_126":6},14097047,"abia-ntelese-pline-de-ntelesuri-2","Abia-ntelese, pline de-ntelesuri (2)","articol","\r\n\r\n\r\n\r\n\r\n\r\n\r\n\r\nTensiunea reticenței\r\n\r\n\tCeea ce se observă, chiar fără a adînci contactul cu textul unui haiku, este diferența dintre codul retoric agreat în poem și acela acceptat în vorbirea îngrijită, literară sau științifică. Abaterile de la uzanțele celui de al doilea sînt flagrante și semnificative. Această situație primordială este aceea care decide tensiunea esențială a haiku-ului: provocarea pe care i-o adresează cititorului un poem care adoptă atitudinea unui personaj taciturn și hîtru. Laconismul trebuie înțeles ca un mod de a fi și de a comunica. Vorbirea sau scrierea generată de cel care trăiește sub imperiu acestei exigențe este funciar incompletă și poate doar să pună pe gînduri sau să dea de înțeles. Ea evită să vorbească despre sau să se pronunțe asupra a ceva. Notează doar sau consemnează o prezență sau o manifestare fără să o aprecieze sau să-i dea note. Exprimă în acest fel o opțiune existențială, o atitudine umană mai sobră și mai discretă în reacțiile și manifestările ei. Înlocuiește exprimarea deslușită și consistentă cu gesticulația aluzivă. O primă expertiză a textului este deci aceea care verifică dacă el corespunde acestei exigențe a laconismului auster, reținut, discret. Refuzînd să furnizeze informație pertinentă (discursivă, în propoziții) și aplatizînd relieful emoțional al formulării, textul are alura unei scrieri cu atît mai incitantă cu cît e mai stranie.\r\n\r\nciutura spartă - / sunetul picăturii / umple fântâna \r\n(Constantin Iliescu) \r\n\r\nSituația pe care o avem în față este una suprinzătoare: o defecțiune a ciuturii, o degradare, o bortă, un gol (starea de fapt pe care, textual, poemul doar o constată) constituie doar un pretext obiectiv pentru a ne încînta de ecoul neverosimil, multiplicat de pereții fîntînii, al picăturii căzute în adînc. Dar spărtura vechii ciuturi dă glas și nostalgiei după vremurile în care răcoarea apei mai era scoasă pe îndelete din fundul prodigios al pămîntului. Experiența faptului în sine ca și aceea a textului care-l sugerează atît de concis și de expresiv ne cufundă într-o emoție unică și inconfundabilă. Într-o tăcere evlavios-meditativă. Gîndind și trăind legătura paradoxală dintre gol și plin, dintre mai nimic și spațiul pe care el poate umple miraculos. \r\n\r\nTensiunea ambiguității fragmentului\r\n\r\nUn text care dă impresia că este compus doar din fragmente verbale, adică din îmbinări de cuvinte altfel clare și corecte dar oprite înainte de a ajunge la nivel de propoziții, pare lipsit de finitudine, neîncheiat, neterminat. Nu spune destul pentru a furniza o informație autentică și tocmai din această cauză comunică în primul rînd starea de tensiune specifică lucrurilor neisprăvite. Fragmentele par resorturi comprimate sau combinații de cuvinte nesaturare, cu valențe pentru alte cuvinte și mai ales pentru (mai multe) contexte reale. \r\n\r\nA nu spune destul înseamnă a promova indeterminarea, ambiguitatea și echivocul, a da loc la (posibile) interpretări diverse, a admite mai multe soluții de continuare a textului sau/și de lărgire a contextului. Și nu se mai poate ști dacă nu e vorba de o subdeterminare premeditată pentru a provoca ulterior o determinare cumulardă. Austeritatea, sobrietatea, discreția, reținerea sînt gustate atît ca atare cît și ca o provocare de a căuta și a găsi țesătura aluzivă care constituie de fapt esența poemului și, oarecum, soluția enigmei.\r\n\r\nPartea mai scurtă a poemului, cea de 5 silabe, este predispusă la a compărea ca un text cu sens vibratil, disponibil pentru a viza mai multe contexte. În poemul merii în floare – / am totul dinainte / pe masa goală al lui Șerban Codrin, merii în floare, prin atracția părții a doua a poemului, derapează de la imaginea unei livezi înflorite spre a simboliza o primăvară apoteotică și, consecutiv, atmosfera beatitudinii pe care o trăiește cel care o contemplă. La fel, în cireșe-amare - / scrisori vechi pătate în / cufărul mamei al Cristinei Pârvu, cireșele amare, printr-o similară contaminare cu sensul părții a doua, vor evolua spre un înțeles care se emancipează de gustul strict senzorial și notează modalitatea complex-paradoxală, starea de spirit dulce-amară în cheia căreia e trăită amintirea.\r\n\r\nCeea ce merită să fie remarcat este faptul că focalizarea textului pe un element cu context sau circumstanțe prea puțin precizate îl face pe acesta mult mai disponibil pentru derapaje care înlesnesc saltul de nivel alegoric. Ceea ce era în cele două poeme doar un modest element natural capătă, la contactul cu partea a doua a poemului, valențe simbolice care stîrnesc emoția umană și devin astfel un fel de embleme ale ei. Ceea ce era doar text vibratil (indeterminat) devine astfel aluzie vibrantă (producînd emoția).\r\n\r\nTensiunea suprimării eliptice și a reconstituirii contextului\r\n\r\n\tConsecința laconismului, care nu este decît atitudinea generativă a autorului de haiku, este faptul că poemul se prezintă doar o schiță. Pe plan gramatical avem de a face cu fragmente de propoziție, un fel de tușe verbale. Logic, acestea nu se pot pronunța asupra a ceea ce evocă. Pe plan stilistic cu o sinecdocă – evocarea aluzivă a unor situații, scene, contexte, focalizînd pe părți, detalii, amănunte ale lor. \r\n\r\nExigența laconismului nu urmărește pur și simplu scurtarea textului sau fasonarea lui după vreun canon silabic, ci epurarea sa de balastul obișnuințelor literare parazitar-prolixe. Stilul eliptic elimină nu doar tot ce e redundant ci și ceea ce nu merită să fie numit pentru că ar atenta la aura aluzivă a lucrurilor menționate în poem. În cele din urmă, este preferat adeseori un text care se apropie de ghicitoare și devine un mecanism al metaforizării ingenioase, care tinde simultan spre sugerarea, dar și spre opacizarea a obiectului.\r\n\r\ncăutînd ceva / se-adîncește-n lună – / lebăda neagră\r\n(Eduard Țară) \r\n\r\n\tKireji, venind după două versuri în care nu sîntem deloc lămuriți cine-i agentul căutării, adîncirii, scufundării... în lună, ne lasă în suspenie și cu privirea îndreptată înspre înalt. Lebăda neagră (dezlegarea ghicitorii, soluția enigmei) vine neașteptat și contrastînd cu argintul lunii. Dar lămurirea nu apare decît cînd, acum fiind vorba de lebădă, ne întoarcem privirea spre apă și reconstruim de la puținele cuvinte, care schițează doar un gest, scena în care lebăda-și scufundă capul sub apă cercetînd adîncul în căutarea prozaică a peștelui. Sigur că întîmplarea - sau mai degrabă înțelepciunea ei - face ca locul prestației să fii acea pată miraculoasă în care se oglindește luna. \r\n\r\n\tTehnica ghicitorii poate merge pînă la tabuizarea obiectului. În poemul de mai jos, ghicitoarea nu mai primește o dezlegare. Lucrul evocat – frunzele – nu mai este numit deloc. Evocarea se face doar aluziv, prin numirea cîtorva trăsături proprii frunzelor: tremurul, căderea, legănarea.\r\n\r\nnu mai tremură – / cad legănat tămîind / străvechiul gorgan\r\n(Corneliu Traian Atanasiu) \r\n\r\n\tSuprimarea poate fi și aceea a contextului. În poemul de mai jos există doar vagi apropouri care cer refacerea unui context mai amplu, mai complex, mai subtil. Arșița, telefonul și ploaia sînt provocări aparent prea vagi pentru a obține o situație și un context acceptabile.\r\n\r\nvară toridă – / în telefon doar ploaia / pare aproape\r\n(Eduard Țară) \r\n\r\n\tAparent lucrurile-s clare. Situația evocată de prima parte a poemului este una excesiv de fierbinte. Se pare că telefonul aduce totuși o ameliorare a ei. Abia acum ne dăm însă seama că situația trebuie reevaluată. Ploaia așteptată nu poate veni prin telefon, ea pare doar aproape. De fapt, e undeva la capătul celălalt al firului. Sau, mai curînd, este, cum se și spune, în telefon, în vorbele care se precipită răcoros și reavăn peste sufletul însetat al celui ce le ascultă. Acum citim cu siguranță: în telefon doar, după care facem o pauză, punem o virgulă. Vara de afară (care dubla seceta interioară) nu va fi afectată de ploaia sosită acum prin telefon, dar sufletul celui ce o ascultă se va înviora. Vara toridă va deveni doar floare la ureche. O circumstanță neglijabilă. Cele două părți se întrepătrund atunci cînd vrem să înțelegem situația globală. Și una, și alta sînt relativ eliptice, iar situația în întregul ei se constituie din indiciile provenite din ambele părți. Imaginația cititorului reconstituie situația inițială, adăugînd elementele lipsă, doar sugerate prin prezența alături a celor două părți ale poemului.\r\n\r\nEnigmatica elipsă a contextului\r\n \r\n\tÎn poemul de mai jos, este evocată eliptic scena unei mese la cîmp. \r\n\r\nculegătorii / împrejurul străchinii – / un cerc de linguri\r\n(Șerban Codrin) \r\n\r\nContextul trebuie refăcut de cititor din cele cîteva cuvinte plasate cu parcimonie în text. Sîntem la cules. Și la una dintre mesele zilei de trudă. Culegătorii s-au așezat pe jos. Masă nu există. Nici scaune. La mijloc, pe un ștergar, o strachină cu de-ale gurii. E o masă a tăcerii. Doar lingurile se mișcă ritmic. Sunetul sorbiturilor amplifică tăcerea. Există în text doar patru substantive și două prepoziții, dar ele sugerează perfect, economic și expresiv o scenă, o atmosferă, vremuri de altădată. E imposibil ca cititorul să nu simtă sobrietatea ascetică a acestor substantive neprihănite de adjective. Mustind de aluzii, dar textual acceptînd ascetic doar o inocentă relație geometrică. \r\n\r\nSe simte că totul are alura unei schițe stilizate obiectiv a unui prînz campestru. În mod obișnuit, contextul poemului nu este dat mură-n gură. Cititorului i se cere să-l refacă din aluziile textului, de cele mai multe ori destul de enigmatice. În cazul de mai jos, scena (restaurată din sugestiile textului) este aceea a calului care bea apa din ciutura pe care călărețul a scos-o din fîntînă.\r\n\r\ncalul însetat – / steaua din ciutură / iar nevăzută\r\n(Valeria Tamaș) \r\n\t\r\nO clipă, în apa din ciutură a licărit o stea. Aplecîndu-se pe ciutură să bea, calul a eclipsat steaua. Golind ciutura, a făcut să dispară oglinda în care ea se reflecta. Aici e vorba de elipsa unor cadre din secvența adăpării. Din ele sînt pomenite în poem doar două, prima și ultima.\r\n\r\nȘi în poemul următor nu sînt decît niște urme ale unui context care trebuie refăcut. Scena nu spune mai mult decît că la fața locului au proliferat lăstarii și că printre ei se află și un topor hrențuit. Aluzii suficiente pentru a gîndi că acolo s-a produs nu demult o defrișare.\r\n\r\nnumai lăstăriș - / și-un topor fără coadă / ros de rugină\r\n(Manuela Dragomirescu) \r\n\r\nAbia în urma acestei prime impresii, putem aborda un alt orizont în care să simțim vigoarea naturii care renaște și degradarea vestigiilor trudei și ambițiilor umane. Lăstarii și iarba vor fi mereu biruitoare pe meterezele cetății în ruină. \r\n\r\n\r\nElipsa patentă\r\n\r\n\tVorbim de elipsă ca figură de stil atunci cînd sînt suprimate din text elemente care se subînțeleg, cînd textul devine astfel mai scurt, mai alert și oarecum mai picant prin lipsa lor. Cititorul se bucură că are ocazia de a-și dovedi perspicacitatea recunoscînd la ce face aluzie textul abreviat. Un caz patent este cel de mai jos:\r\n\r\niar primăvară - / o dată cu-nserarea / creanga pe alei\r\n(Ana Urma) \r\n\r\nNerecunoscînd imediat despre ce e vorba, ne gîndim că e prea puțin o singură creangă pe (mai multe) alei și, cu ajutorul primăverii și al înserării, recunoaștem, că avem de a face cu o elipsă a expresiei a umbla creanga. A umbla fără rost, doar de dragul de a hoinări.\r\n\r\n\tGenul acesta de elipsă funcționează cel mai bine cînd avem de a face cu expresii, îmbinări de cuvinte în formă fixă care, scurtate abil, pot fi lesne recunoscute.\r\n","Tensiunea reticenței\n\nCeea ce se observă, chiar fără a adînci contactul cu textul unui haiku, este diferența dintre codul retoric agreat în poem și acela acceptat în vorbirea îngrijită, literară sau",{"_113":99,"_114":99,"_115":99,"_116":185},6213,[187],"culture","2016-09-28T00:00:00.000Z","canonicalContext","isFollowing","authorId","canModerateText","canModerateComment","canComment","canDistinguish","canReportText","canReportComment","starCount","isStarred","textStatus",2,"textRelations",{"_204":-7,"_205":206,"_207":208},"parent","translations",[],"replici",[],"collections",[],"similarTexts",[213,218,222,226,230],{"_73":214,"_62":215,"_24":216,"_217":90},14088086,"Dansul cocorilor","/atelier/corneliu-traian-atanasiu/presa/14088086/dansul-cocorilor","authorName",{"_73":219,"_62":220,"_24":221,"_217":90},14039265,"Volumul cîștigător al celei de a treia ediții a Concursului de debut organizat de Grupul RO KU","/atelier/corneliu-traian-atanasiu/presa/14039265/volumul-cistigator-al-celei-de-a-treia-editii-a-concursului-de-debut-organizat-de-grupul-ro-ku",{"_73":223,"_62":224,"_24":225,"_217":90},14088078,"Constantin Iliescu - Cercuri concentrice; Oana Gheorghe - Fluture încotro?:::","/atelier/corneliu-traian-atanasiu/presa/14088078/constantin-iliescu-cercuri-concentrice-oana-gheorghe-fluture-incotro",{"_73":227,"_62":228,"_24":229,"_217":90},14062385,"Chemarea cocorilor","/atelier/corneliu-traian-atanasiu/articol/14062385/chemarea-cocorilor",{"_73":231,"_62":232,"_24":233,"_217":90},14026303,"Maria Tirenescu - Amprente","/atelier/corneliu-traian-atanasiu/articol/14026303/maria-tirenescu-amprente","illustrations",[],"authorRoles",[238,239,240,241,242,243],"active_member","comentator","new_member","recommender","redactor","trusted_author","currentCoverImage","timingToken","1774057992562.562194e630f3fa3d2f1b2635abf5993d8b3908b1ac60a86eb33595010e137d74","hasAudio","audioRecordings",[],"canUploadAudioOwn","canUploadAudioAny","editorInfo","textAuthorMembruId","currentMembruId","actionData","errors"]

Despre aceasta lucrare

Cum sa citezi

Comentarii (1)