Un haiku de Matsuo Bashô

(Cu acest text încep postarea unei serii de comentarii care pot ajuta, alături de celelalte texte din Biblioteca Poeziei Nipone, pe cei ce vor să se ințieze în arta haiku-ului.)



Unul din cele mai apreciate haiku-uri clasice aparține lui Matsuo Bashô, cel care a ridicat genul la rang de lirism canonizat.

furu ike ya
kawaza tobi komu
mizu no oto



străvechiul iezer -
o broască sare-n adînc
zgomotul apei

Poemul este însemnat simplu, discret, din cîteva tușe pe hîrtia de orez. Nu face nici un rabat vreunei emoții dulcege care ar fi fost tentată să asculte și să exalte cîntecul (pentru japonezi extrem de plăcut) al broaștei și să compună astfel o tanka (tot un gen de poem japonez, din care a derivat haiku-ul, mai apropiat de lirica occidentală prin cultivarea emoției poetice).

Basho este fixat pe saltul broaștei care a întrerupt brusc liniștea contemplației sale. Zgomotul auzit i-a semnalat un fapt, pentru alții insignifiant, care a devenit pentru el brusc o revelație, o iluminare (satori). Întîmplarea în sine a căpătat dimensiuni nebănuite. Ceea ce doctrina Zen se străduia să comunice prin îndelungi căutari mentale și profundă concentare – vidul, neantul, nimicul – i-a apărut instantaneu în saltul și dispariția broaștei în adîncul apei. Spectacolul și trăirea sa au fost cuplate vectorial țintind un sens înalt. O esență metafizică a lumii.

Notația evenimentului nu este nici pretențioasă ca recuzită lirică, nici prețioasă stilistic. Broasca, vietate fără prestigii poetice, este surprinsă accidental și singurul rost al prezenței sale este faptul că simbolic (pentru japonezi) evocă primăvara, renașterea naturii. Prin asta se dovedește ușurința, dezinvoltura, simplitatea, sobrietatea perceperii celor văzute și redate în scris.

Nu broasca (și nici altă vietate dacă ar fi fost în locul ei) este importantă, ci saltul ei, oricînd la îndemîna unui privitor, care dezvăluie prin irumpere și dispariție spectacolul simbolic al oricărei existențe: provizoratul, vremelnicia și absoluta dispariție.

Haiku-ul pune astfel în opoziție străvechiul iezer și zgomotul apei, vechimea, patina, nemișcarea, amorțirea eleșteului și renașterea, viața broaștei, dinamismul saltului. Șocul, impactul este atît al evenimentului, al tabloului zugrăvit, cît și al reverberației întreținute pe care sugestia o declanșează pendulînd între termenii opozițiilor.

(M-am folosit de interpretarea din volumul lui Florin Vasiliu, Introducere în poemul japonez, apărut la Editura Curtea Veche, București 2001. Despre Florin Vasiliu și poemul haiku în România găsiți un articol în pagina Magdalenei Dale.)