Scurt dialog despre ciudă

- Cunoști vorba nu mi-e necaz, da’ mi-e ciudă?

- Cum nu, mi se pare una din nenumăratele expresii ale autozeflemiselii balcanice care ne bîntuie permanent. Obiceiul nostru infructuos de a tot face haz de necaz. De a nu ne lua în serios nici măcar pe noi înșine cu toate amărăciunile noastre.

- Poate că ai dreptate, dar în cazul de față ți-aș sugera să neglijăm zeflemeaua care nu face decît să niveleze păgubitor toate lucrurile. În ciuda frivolei acceptări a unei subînțelese identități ironice între necaz și ciudă, din respect pentru tîlcul mai adînc al sinonimiei, eu îți propun să privim mai degrabă spre diferența dintre ele.

- Păi așa pierdem tot hazul, doar caracterul tautologic al spusei, travestind aceeași atitudine în haina altei vorbe, este sarea și piperul...

- E chiar cum spui, dar eu cred că merită să luăm expresia în serios. Mi se pare o încercare fructuoasă. Trebuie să îndrăznim a crede că asemenea lucruri, chiar în haina lor ironică, pot fi spuse cu toată gravitatea. Și trecerea de la tristețea mohorîtă a celui necăjit la starea plină de dinamism a ciudei nu-i de lepădat. Există aici o evoluție care ne poate da de gîndit.

- Bine, dă-mi voie să-ți spun ce cred eu despre omul necăjit. Pentru el, necazul este o stare provocată de o situație bine definită și definitivă. Cu al cărei înțeles se împacă iremediabil. Cu alte cuvinte, se complace în legitimitatea datului și o spune singur: asta e, n-ai ce-i face! Metaforic, el este hipnotizat de necaz și se preface în stană de piatră a suferinței.

- Minunat, m-ai ajutat mai mult decît speram. Nu ți se pare atunci că ciuda este ieșirea din încremenire, din imobilism?

- Nu știu. Cum vezi tu asta?

- Eu văd ciuda ca o neacceptare, ca o repunere în discuție a necazului și ca pe o încercare de a-l demobiliza, de a-l descuraja. În fond, ciuda este o neîmpăcare cu situația, ea nu mai vrea să-l privească în față, recunoscîndu-l ca atare, ci îl examinează pieziș, cu neîncredere, din unghiurile cele mai neașteptate care-l pot compromite iremediabil. Ea pune pe tapet înciudata și statornica întrebare: cum se poate să fie așa?

- Poate că ai dreptate, într-adevăr, în candoarea lui, cel înciudat își tot spune cu înverșunare și totuși răbdătoare uimire: ciudat, ciudat, ciudat... El pare cuprins de o stare de nedumerire, nehotărîtă între dorința și imposibilitatea de a înțelege.

- Da, așa este, pentru cel înciudat certidudinea lucrului de la sine înțeles se destramă. Ciuda se află în fața unei ciudățenii. Este ca într-un fel de tindă a unui nou, a unui alt înțeles ce trebuie iscodit cu insistență. E, de fapt, un moment de cumpănă și o prevestire a schimbării de ton în asumarea destinului. Ciuda este starea de tensiune care amorsează această posibilitate de schimbare.

- Mă tentează ideea. Ceea ne ce este străin, de fapt doar necunoscut și neinteresant, din cauza pornirilor noastre agresive, e declarat de obicei ostil și dușmănos. Și limbajul o spune. Avem o mulțime de plante cunoscute cu numele lor pentru că sînt utile, frumoase etc. Dar tot ce nu cunoaștem este expediat cu numele disprețuitor de buruiană.

- Așa este. Sesizat însă în ciudățenia sa, orice lucru este cercetat cu o anume dorința de a-i pătrunde taina și tîlcul. În insistența sa, ciuda scoate lucrurile din stupiditatea periculoasă în care le-a exilat lenea mohorîtă a simțirii noastre și le readuce într-un tărîm mai fast în care își pot exercita puterea de seducție, de incitare, de fascinație. Chiar fără a le înțelege pe deplin, ele nu ne mai sînt străine, devin doar stranii, capătă statutul de ciudățenii și o anume intimitate cu neînțelesul lor ne face să consimțim la taina lor prielnică și binefăcătoare.

- Acum văd că, prin neîmpăcarea cu situațiile adverse, ciuda declanșează un efort recuperator. În fond, ea funcționează ca o exigență convertizoare menită să preschimbe un univers de date aparent absurde într-unul de daruri minunate.

- Da, și chiar înțelesurile ei de ranchiună, zavistie și pizmă se îmblînzesc. Ele sînt zestrea pe care cuvîntul a dobîndit-o în rătăcirile sale în care își uitase noblețea originii. Și pot fi păstrate ca accente de rîvnă pătimașă, nu neapărat răuvoitoare, puse pe înțelesul generos recuperat acum. În fond, ciuda înseamnă, e adevărat într-un înțeles neglijat, puțin folosit astăzi, și minune, miracol. Este înțelesul mult mai limpede și mai direct al cuvîntului din rusă: ciudesnîi - minunat.

- Da, da, cred că am auzit spus cu o ciudată tandrețe: ciudesnaia jîzni - minunată viață!