Subt scutul amurgului (motivul umbrei în poezia și aforistica lui Blaga VIII)

Dacă umbra a fost recuperată și convertită din culpabilă și păcătoasă ispită în oază de taină prielnică vieții umane, este firească pentru poet tentația contemplării momentelor ei de superlativă manifestare – asfințitul zilei, toamna anului, scăpătatul luminii, amurgul vieții -, clipe de amară și delicată slavă, de glorioasă și apoteotică stingere.

Subt scutul umbrelnic al amurgului lucrurile înfruntă o suprafirească și paradoxală împlinire. Printr-o blîndă diminuare, printr-o consimțită și esențializată istovire, \"în asfințit cind lucrurile toate se desăvirșesc, / făcînd un pas, și încă unul, înapoi spre schiță\" (Prezență), prezența lor devine tot mai acut resimțită de sufletul înfiorat de taină. Stingerea e ca o mîntuire, ca o spovedanie a tainei, al cărei tîlc întîrzie indefinit să se rostească, ca un ecou mut, meditativ, reveriac al constestării ce încă dibuiește:

\"tîlcul vetrei nu e scrumul...\"
(Tîlcuri)

Se presimte deja în ceremonioasa amînare înfrigurarea unui ritual de trecere, a unui amurg divin, al zeilor:

\"Pe-o lină, aurie apă
Thule și Orplid, țară dupa țară,
toate trec prin soare
ca printr-un inel.
Se curmă ziua, vine seară.
Un fluviu purtător a toate
duce plute, vîrste mute,
către cele nevăzute
\'n marea noapte.\"
(Götterdämmerung)

Imperiul umbrelor către care și în care toate curg, întru care, într-o mîndră procesiune se petrece alaiul ființelor, tresare atunci ca atins de fiorul unei speranțe mai presus de împlinire:

\"In noapte undeva mai e
tot ce a fost și nu mai e,
ce s-a mutat, ce s-a pierdut,
din timpul viu în timpul mut.
În Hades e - tot ce-a trecut,
Prierii și iubirile\".
(În noapte undeva mai e)

Căci astfel, trecerea devine spiritualmente reversibilă și, cînd și cînd, în privirea versată, pusă in slujba minunilor, a poetului, \"din Hades cîntînd / privighetorile vin, / s-așează pe masă / \'ntre pîne și vin\", iar uneori din sicriele desfăcute-n adînc zboară spre cer fără de număr ciocîrlii.

Încrederea poetică în ciudata autenticitate și vîrtoșie a neființei umbrei îi conferă acesteia reale puteri magice și revelatoare:

\"umbra ce-o purtăm pe drum
e un fum? O, nu e fum.

Toate-n preajmă vor să spună:
e și umbra-ntruchipare
a nimicului din soare,
a nimicului din lună\".
(Umbra)

Descurajat de umbrele adverse, înrăite pe care ochii lumii le aruncă peste soarta iubitei, poetul pare să se recuze resemnat: \"Să te apere un zeu, / numai el dacă mai poate\", dar imediat, împuternicit de superbul mister al asfințitului propriei vieți, de jocul apoteotic al umbrelor ce fac aură păcătoasei-sfintei vieți, revine cu o biruitoare tandrețe:

\"El și eu, el și eu.
Vino să te-ascund, iubito,
în amurgul meu\".
(Subt scutul amurgului)