Umbra mărește poveștile (motivul umbrei în poezia și aforistica lui Blaga VII)

Virilă împăcare, neutralizînd toxicitatea contrariilor unul prin altul, umbra deschide un spațiu în care coincidența celor opuse se dovedește și posibilă, și rodnică. Un spațiu în care taina e ocrotită, germinează și sporește, în care lumina îmblînzită devine \"un tainic fior de sfînt mister\" ce îmbogățește \"întunecata zare\" și se revarsă peste \"corola de minuni a lumii\"(Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), prin roua genelor, doar ca lumină-ndrăgostită.

Făptura omului își găsește astfel, în umbră, - ocrotită atît de urgia luminii, cît și de cea a beznelor - locul propice unei faste așezări, al unei locuiri poetice, în care făptuirea se simte încurajată de atmosfera prielnică și ocrotitoare a umbrei către o cuviincioasă sfială și către o benefică prudență rituală.

Deja din Paradis, prima pereche umană se retrăsese cu sfială sub \"marea umbră (protectoare) a mărului\" spre a-și tăinui sublima, sfînta și păcătoasa faptă - iubirea -, tînjind către \"hotarul pămîntesc\"(Glas în paradis), unde să se poată înfrupta din \"otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor\"(Întâia duminecă ). Acolo unde păcatul iubirii se împletește cu taina binefăcătoare a umbrei, doar \"cărăbușul de aramă\" mai poate tulbura, cu insistența sa jucăușă, simbolica și superlativa faptă umană - și asta doar în cazul în care, miraculos, prinde \"veste de viața / ce se-ncinge rug în umbra / unde ne-am întins, tu basmul, / eu, ardorile și țundra\"(Cărăbușul de aramă).

Această ciudată îmbinare de sfială și spor existențial face din umbră acea așezare cuviincios-revelatoare, în stare să spovedească ființa umană fără ca vreodată să o dovedească pe deplin, s-o ispitească și s-o dibuiască fără să o trădeze sau să o suprime. \"Lumini și umbre sunt, ca de poveste\"(Poveste ) spune un vers exaltat de taina vieții, vers ce sună ca un legămînt al ființei ce refuză statornic să supraviețuiască doar în realitatea sordidă – prea crud și indecent luminată - care, se știe, nu e decît \"ruina unui basm\".

La scăpătatul luminii, în apoteoza de amurg a umbrelor, taina vieții omenești, cît de ciudată și tragică ar fi, ne apare dintr-o dată intimă și fascinantă, iar soarta omului se limpezește pînă la prundul tainelor, căci atunci:

\"Ziua se curmă, și veștile.
Umbra mărește poveștile.

Steaua te-atinge cu genele.
Mut tălmăcești toate semnele.”
(Asfințit marin)