Umbra lui Dumnezeu (motivul umbrei în poezia și aforistica lui Blaga V)

\"Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi, / ce-n spațiu se desparte și se-adună, / pămînt e ea, și prund și undă, / un drum cu călătorul dimpreună, / fîntînă-adăpostind o lună\"(Umbra lui Dumnezeu) - iată o revelație poetică ce se cere degustată cu delicatețe și răbdare.

\"Doamne, îngăduința ta nu are nume\" - recunoaște primul vers al altei poezii. Și chiar această îngăduință pare să capete un nume in versurile de dinainte: \"umbra lui Dumnezeu\" este lumea din prima strofă, o lume ospitalieră dăruită omului ca să o poată locui. O îngăduință totuși ușor malițioasă dacă acceptăm că această alternativă, această locație secundă îi este acordată ca urmare a eșecului încercării paradisiace, în care el s-a dovedit o ființă slabă, vulnerabilă, neajutorată, coruptibilă, incapabilă să suporte proba leală a luminii, lamentîndu-se că \"lumina naște vina\" și văicărindu-se: \"ce grea e pentru noi / osînda de a sta-n lumină\"(Glas în paradis).

Consecințele acestui gest divin nu trebuie ignorate. Prezența lui Dumnezeu - \"Te faci simțit așa-ntr-o doară\", \"devreme ce la tine nu iau seama / mai mult decît la floarea de pe cîmp\"(Doamne, îngăduința ta) - se dovedește extrem de vagă, lipsită de orice constrîngere, fragilă ca o floare, incertă ca o umbră, nemaiimpunînd, în felul acesta, nici o exigență imperativă.

\"Creația\", departe de a mai fi fapta semnificativă a lui Dumnezeu, este numai un efect de lumină, lumea-umbră arendată în beneficiul omului, căruia i se și spune: \"poți s-o strîngi sub chip de holdă și grădină. / Și poți s-o bei în chip de apă\"(Umbra lui Dumnezeu), o lume nicidecum panteistică, plină de Dumnezeu, căci ea nu e doar secundă, inferioară divinității-lumină, ci - în mod compromițător - doar o simptomatică și involuntară, pînă la urmă, consecință a existenței sale. Ideea de creație este aici total compromisă, căci se știe despre umbră că este doar o amăgitoare și inconsistentă dublură: \"Să-nsoțească-n lumi ființa / merge-alături neființa\"(Umbra).

Lumea nu mai este deci o faptă divină autentică decît într-un sens strict metaforic: umbra este fiica luminii doar în sensul - recunoscut atît în etimologia latină cît și în cea slavonă - în care lumina este etimonul lumii . Lumea este doar o miraculoasă și inexplicabilă întîmplare. O ciudată și delicată degradare a luminii. O magie ambiguă a lui Dumnezeu. Iluzie însă suficient de consistentă (de factura mayei din filosofia indiană sau a imaginalului lui H. Corbin), în care omul se poate complace, damnat și totuși oarecum ocrotit, din bunăvoința sau poate doar din neînțeleasa neglijență a Domnului.

Tărîm totuși al păcatului sublim, căci iubirea este un păcat oarecum îngăduit, pătruns de o enigmatică religiozitate. Căci lumea-umbră oferă totuși (față de alte umbre) o “priză” de exceptie, un vădit contact cu sacrul: \"Umbra lui Dumnezeu e mai vîrtoasă în lumină, / mai grea ca alte umbre. Și nu-ți scapă\"(Umbra lui Dumnezeu). În gingășia sa umbratică, lumea rămîne astfel - ca în finalul poemului \"Vara Sfîntului Mihai\" - o taină ambiguă, o tandră indiferență, dar și o ocrotitoare penitență a destinului uman:

\"O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strînși în taină,
ca vara sîngelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.\"