De nicăieri

vuietul mării
venit dinspre nicăieri -
zorii în ceață

Argentina Stanciu

ceață în port –
strigătul pescărușului
de nicăieri

Sonia Cristina Coman


Haiku-ul pare adesea o poezie manieristă. Atît prin procedeele tehnice folosite cît și prin faptul că abordează aceleași teme. În cele două poeme de mai sus este prezentă aceeași experiență stranie a imposibilității de a localiza vizual sunetele auzite prin ceață. Experiența în sine este aceea a unei stări de nesiguranță și dezorientare. A fi în ceață naște o încordare sporită a simțurilor care nu mai pot coopera optim. Fără repere vizuale, ceea ce auzi mai mult de descumpănește.

Aceasta este situația. Felul cum e însă tratată în cele două poeme, deși recuzita este cam aceeași, ceața și marea, este destul de diferit. Primul poem este cuminte, surprinde faptul fără frison. Vuietul mării este perceput ca o respirație mereu reluată a valurilor, care ating un apogeu și apoi se risipesc liniștit în nisip. Ceața este una a zorilor și va dispărea curînd. Versul median este unul care lungește și parcă slăbește tensiunea faptului că vuietul este venit dinspre nicăieri.

Al doilea poem știe și ține să administreze tensiunea sporind-o. Ceața pare să paralizeze portul. Ceea ce însemna o dinamică vizuală vitală este pierit și amuțit. În locul vuietului monoton al mării, țîșnește brusc și scurt, sfîșiind amorțeala ceții, vaietul înfricoșat al pescărușului. Căutarea lui este plină de neliniște, iar răspunsul negăsirii doar unul eliptic și lapidar, aproape sfidător – de nicăieri.