Fascinația modelelor (IV)

„Prestigiul mediatorului se comunică obiectului dorit și atribuie acestuia o valoare iluzorie. Dorința triunghiulară este dorința ce transfigurează obiectul său.”
René Girard, Minciună romantică și adevăr romanesc

(acest text este contiuarea articolelor: Fascinația modelelor (I), Fascinația modelelor (II) și Fascinația modelelor (III))

A imita nu este doar un comportament al învățării biologice, ci se regăsește la nivelul spiritualiății umane, îmbogățit cu motivații de factură superioară celor adaptative. Se știe că miturile reprezintă modelele exemplare ale comportamentului uman. Oamenii imită ceea ce s-a făcut la începuturi: gestul inaugural al unui zeu, erou, străbun. Toată știința lor tehnologică este codificată astfel mitic. Se repetă ceea ce s-a făcut odată, în timpurile mitice, pentru că acel comportament are o realitate mai profundă și mai bogată, ca un fel de asigurare a faptului că viața omului participă la sacru și beneficiază prin aceasta de o autenticitate neîndoielnică.

Odată cu îndepărtarea omului de orizontul mitic care asigura vieții prestigiul unei nedezmințite sacralități, individul, lăsat față-n față cu sine, resimte pierderea realității. Existența sa devine inautentică, nu-și poate găsi un temei interior, se simte inutil și fără rost. Chiar dacă vanitatea triumfătoare reușește să-i mai confecționeze o aparență poleită, individul își resimte dureros nulitatea interioară. Promisiunea eliberării nu se adeverește pe plan existențial pentru că ea se confunda cu un stupid proiect de autodivinizare.

Golul interior, resimțit ca o rușine nemărturisită, fără să fie dezvăluit celorlalți, dovedește că autonomia conștiinței este doar o iluzie, căci dorința spontană care ar putea putea mărturisi pentru ea n-are vlagă, apetitul nu există, viața n-are vibrație. Subiectul este în derută, inconsistent și nesigur. El n-are bogăție interioară, e sărac cu duhul. Și, în consecință, lipsit de viața de relație: n-are motivație, orientare, nu poate dori autentic, decis, cu convingere.

Numai altul îi poate releva obiecte demne de interes pe care să le dorească. Dar nu pentru ele însele, ci pentru statutul, pentru prestigiul modelului pe care îl vînează prin intermediul lor. Incapabil să trăiască din propriile resurse, subiectul se precipită spre celălalt, aparent scăpat de blestemul neființei, deși acesta s-ar putea să fie doar unul care joacă mai bine mascarada autenticității. În cele din urmă totul este doar o competiție de imitare a egalilor cărora le recunoaștem un prestigiu nemeritat și arbitrar.

Această situație este atent studiată și analizată de René Girard într-o carte de acum celebră Minciună romantică și adevăr romanesc. Exersînd asupra romanelor cîtorva scriitori remarcabili – Cervantes, Flaubert, Stendhal, Proust și Dostoievski – Girard constată că ei sînt singurii care demască falsitatea dorinței personajelor, ascunsă la ceilalți romancieri care adoptă atitudinea romantică și agreează subiectul care pare să dorească spontan și pasional.



Ideea lui Girard este aceea că dorința este mai curînd un elan metafizic către o transcendență refuzată. Că dorința nu este niciodată prin urmare inocentă, spontană, că cel care pare să dorească din resursele propriei subiectivități nu face decît să copieze, să imite, să urmeze o sugestie a altuia pe care îl consideră superior. Copiindu-i dorința, urmărind să intre în posesia obiectelor pe care ea i le indică, subiectul ar vrea să devină ca cel pe care îl imită, să-i uzurpe statutul metafizic, să dobîndească magic prestigiul, plenitudinea sa existențială.

Modelul dorinței este pentru Girard triunghiular. Subiectul n-are impulsul necesar de a se îndrepta în linie dreaptă către vreun obiect. Are nevoie pentru a viza obiectele de un mediator care să i le indice, să i le lumineze, să transfere asupra lor o valoare iluzorie, să le transfigureze. Dorința este via mediator – are nevoie de un ocol. Obiectul în sine este dorit doar pentru că îl dorește altul, cel pe care subiectul îl venerează pentru statutul său existențial prestigios. Cel care înfierează pe obiect stigmatul dorinței. Valoarea obiectului devine astfel nulă, ceea ce contează este publicitatea pe care i-o asigură mediatorul, eticheta pe care acesta i-o lipește, sugestia cu care îl înzestrează în acest fel. Și e de înțeles că cel mai adesea, odată dobîndit, obiectul nu produce nici o mulțumire. Că jindul și rîvna mediată dovedesc în cele din urmă că nu e vorba decît de „acea decepție pe care o numim dorință”.

Există o transcendență verticală în care mediatorul, făcînd parte din altă lume, ocupă un loc deasupra subiectului, ca în mituri sau ca atunci cînd modelul este un erou de roman sau chiar unul viu pe care nu-l întîlnești însă în preajma ta. În acest caz relația cu mediatorul rămîne una de admirație, de venerație, de iubire, căci mediatorul face parte din altă lume inaccesibilă subiectului. Distanța asigură medierii o diferență de nivel benefică. Mediatorul doar luminează obiectul, nu intră în competiție cu subiectul.

Cînd însă transcendența este deviată și triunghiul nu mai are verticalitate, mediatorul se apropie de subiect. De acum înainte ei trăiesc în aceeași lume și își dispută obiectul. Fascinația devine admirație dublată de ură și exasperare. Modelul nu mai este doar un binefăcător, el se preschimbă in concurent, în obstacol în dobîndirea obiectului dorit pe care îl deține. Iar rivalitatea adaugă fascinației o ranchiună violentă.

Universul închis și jos al omului, apropierea tot mai mare a subiectului de modelul său declanșează o sarabandă a medierii reciproce. Medierea devine dublă, fiecare este în același timp mediat și mediator, model și discipol. Deși se cred depășiți printr-un abis, cei aflați în această mediere dublă sînt de fapt identici, și totuși fiecare îl vede pe celălalt drept un persecutor nemilos. Edificatoare este aici vorba lui Sartre dintr-o piesă renumită, Cu ușile închise: „Infernul sînt ceilalți”.

Dincolo de triumful amar al posesiei unor obiecte care, odată dobîndite, își pierd aura și farmecul, medierea dublă revelează faptul că oamenii au devenit niște zei derizorii unii pentru alții. Că acest gen de idolatrizare este acela care se petrece într-o lume dominată de invidie: ură și iubire indistincte, topite una în alta.

(lectura acestei serii poate beneficia copios de citirea articolului: Arhetipul încercării, mult mai laborios și mai atent întocmit)