Haiku-ul? Uitare de sine

Poemul de mai jos l-am găsit în subsolul unui mesaj al lui Francesco de Sabata căruia îi cerusem o adresă poștală pentru a-i trimite premiul obținut la concursul SGP de anul acesta. Se poate să fie al lui, se poate să fie doar un motto al altuia pe care îl îndrăgește suficient ca să-l pună ca un blazon în josul paginii. Nu l-am întrebat.

whispering meadows...
somewhere along the footpath
I lost my name

pajiști șoptitoare…
undeva de-a lungul potecii
mi-am uitat numele

Ne-am obișnuit să spunem că haiku-ul este un poem tăiat în două, că textul său folosește doar fragmente verbale, dar nu vorbim prea mult despre ce reușește el să facă uzînd de asemenea structuri. Evităm să spunem că el este de fapt o mărturisire pripită a uimirii, o exclamație, e adevărat, ingenios modulată, în fața unor stări de fapt care te lasă aproape mut.

Fără să fii tentat să scrii haiku, ai spune poate doar: wow! mărturisindu-ți onest și nemijlocit, printr-o interjecție, încîntarea. Autorul de haiku trebuie însă să-l aducă pe cititor în fața faptului. Putem considera că între cei doi, persoana fără veleități literare și autorul de haiku, există, deși expresiile lor verbale sînt diferite, o echivalență de atitudine: wow! = pajiști șoptitoare… Evident, a doua expresie este mult mai elaborată, dar cititorul de haiku recunoaște în ea marca interjecției, deși exclamația este surdinizată și punctele de suspensie dau emoției o nuanță mai domoală și mai interiorizată, poate de apnee cu sufletul la gură.

Știm, la fel de bine, că haiku-ul evită limbajul discursiv, descrierea, povestirea, încercarea de a comenta, de a face vreo apreciere și, mai ales, de a convinge pe cineva de ceva. Eventual, folosind totuși, ca în acest poem, o propoziție, doar constată neutru, alb, sec un fapt, o întîmplare: undeva de-a lungul potecii / mi-am uitat numele. Lucrurile fiind spuse, de aici încolo totul rămîne în sarcina sensibilității și a perspicacității cititorului. Și el observă că, în ciuda cezurii, șoapta pajiștilor are consecințe magice, l-a ademenit și la vrăjit pe călător, făcîndu-l să-și uite numele. Anonimatul, odată instalat, l-a amuțit, l-a făcut asemenea ierbii care, la unison cu vîntul și cu gîzele, murmură ceva de neînțeles. Sau doar foșnenște. Un caz de empatie galopantă.

Chiar fără să o formuleze expres, cititorul a înțeles că poemul vorbește despre uitarea de sine. Vorbește alegoric pentru că o spune pe calea unei pilde. Tot ce știm despre haiku nu are nicio valoare dacă, în final, alunecînd pe toboganul aluziilor el nu mărturisește un tîlc. Șoptit. Sau nici măcar atît. Căci te poate aduce acolo unde, cum spune Blaga: toate își răspund prin liniști sau măcar, cum spune tot el, tot ce-i neînțeles se schimbă-n neînțelesuri și mai mari.