Tipuri de text evocator

Imagine și obiectivitate

Haiku-ul este un poem obiectiv. Afirmația pare contradictorie. Un poem, fiind o construcție lirică, ar trebui să rămînă o afacere subiectivă, să cuprindă în constituția sa elemente ale subiectivității: gînduri, emoții, viziuni. Or, haiku-ul tinde să elimine din text tot ce ține de subiect și să aducă în fața cititorului (doar) obiecte (în sensul cel mai larg al cuvîntului): lucruri, fenomene, ființe, evenimente, scene, întîmplări, situații, stări. Obiecte pe care textul poemului încearcă să le evoce în starea lor genuină, naturală, pură, neafectată de relațiile cu omul, cu autorul, cu subiectul. Obiecte pe care le numește de obicei prin substantive concrete, evitînd atît abstracțiile, cît și construcțiile sintactice discursive care rămîn creații ale minții și intenționalității umane.

Sub aspectul unui text arid și, în mod obișnuit, format din două sintagme (care par doar fragmente de propoziție), haiku-ul propune cititorului două cadre decupate din realitate și oferite direct receptării prin simțuri, evitînd deformarea lor prin intervenția (și invenția) imaginației. De aici și apetența haiku-ului pentru substantive, căci substantivele numesc pur și simplu lucrurile, nu le interpretează, nu le atribuie calități sau relații, nici modalități de a fi. Între obiecte și numele lor, de regulă, nu există o legătură ombilicală. Cuvîntul e arbitrar, nu este motivat de obiectul pe care-l numește și nici nu mimează înțelesul la care trimite. Și, astfel, nu intră într-o relație care ar putea altera prezența sau înțelesul obiectului. Numele (substantivul) doar evocă obiectul. Și, chiar dacă multe nume sînt motivate la origine, fiind un fel de porecle ale lucrurilor, ele devin foarte repede opace la sensul de la care s-a plecat. Cînd spunem capul podului, în mintea noastră nu mai apare referința la o căpățînă ci la un capăt, la o extremitate (care de data asta este aceea a podului, dar ar putea fi și a patului, a satului etc.). Numind, substantivul (concret) nu spune nimic despre lucrul numit. Este rezervat, se abține să se pronunțe asupra sa, îl convoacă doar în fața conștiinței interlocutorului.

Din punctul de vedere al textului, obiectivitatea haiku-ului înseamnă faptul că rolul său este acela de a evoca obiecte. Această funcție a textului este însă și stratagema fundamentală a poemului: sensul poemului nu este furnizat de construirea unui edificiu verbal născocit de autor ci de o anume configurație a obiectelor pe care autorul a observat-o, a experimentat-o emoțional, a notat-o și o prezintă cititorului în speranța că, aflat în fața ei, și el ar putea avea o experiență similară cu a lui. Dorința autorului este aceea de a pune în fața cititorului o situație obiectivă, epurată de orice intruziune subiectivă și deci independentă de conștiința și voința sa. Aceste decupaje migăloase extrase din cursul spațio-temporal al lumii le numește teoria haiku-ului imagini reale.


Obiectul aureolat

Imaginile reale sînt acelea care nu au fost distorsionate de imaginația individuală, acelea pe care autorul haiku-ului le-a considerat capabile să transmită sensuri prin simpla lor prezență și le-a păstrat nealterate. Ele sînt imagini privilegiate, semnificative, grăitoare. Și cuprind în mod obiectiv imaginația înmagazinată în ele de către o anume cultură. O imaginație, cunoscută sub numele de imaginal (în opoziție cu imaginarul), la fel de obiectivă și consistentă ca obiectele înseși, imaginația colectivă care constituie o țesătură simbolică din care este constituit sensul lumiii pe care o înțelegem și în care trăim.

Nu orice configurație de obiecte reale poate figura ca imagine reală într-un haiku. Imaginile reale (cele numite așa pentru că funcționează, lucrează într-un haiku) sînt acelea saturate de imaginal. În ele există în mod obiectiv ceva care ne impresionează, ceva care ne transmite, fără cuvinte, un complex de înțelesuri simbolice și de emoții. Nu autorul, nu acum, a infuzat obiectelor, scenei, întîmplării această substanță eterică, ea este depozitată acolo de cultura care a adoptat de multă vreme tot ceea ce este semnificativ pentru ea în această lume. Autorul doar trăiește un gen de revelație în prezența obiectelor și ține să noteze fără s-o altereze situația obiectivă care i-a provocat-o. Rolul autorului este acela de a înregistra cu conștiinciozitate datele reale ale experienței, de a întocmi un proces verbal constatativ, rezumat la o schiță expresiv-reprezentativă.

Înregistrarea configurației unor obiecte cu aură imanentă, cu o invizibilă armătură spirituală lăuntrică este performanța pe care trebuie să o realizeze textul unui haiku. Textul trebuie să fie obiectiv, adică să nu deformeze faptele (realitatea), dar și deosebit de subtil pentru a nu scăpa acea aură de sugestii, aluzii și simboluri existentă la fel de obiectiv ca obiectele însele. Autorul trebuie să execute o operație chirurgicală precisă și avizată pentru a nu amputa sau traumatiza, din neatenție sau din incompetență, ceea ce este viu și elocvent în configurația pe care ține să o consemneze.


Precauțiile constatatorului

Situația în care se află autorul de haiku este una delicată. Și prin delicată înțelegem în primul rînd una dificilă. El vrea să comunice un conținut extrem de bogat și de adînc printr-un mesaj deosebit de scurt și de arid. Vrea de asemenea să delege sarcina comunicării, să desemneze lucrurile să vorbească despre emoția pe care vrea să o transmită. Nu vrea să vorbească despre emoție, ci vrea să ne pună în față corelatul obiectiv al acesteia: o anume configurație (semnificativă, revelatore) a lucrurilor.

În cele din urmă însă, într-un mod ciudat, cele trei impedimente: atitudinea reticentă, discretă a autorului acestui gen de poezie, concizia extremă a textului și conținutul obiectiv al celor comunicate, converg spre alegerea unui limbaj care le satisface pe toate trei. Opțiunea pentru scurte fragmente verbale, articulate doar la nivelul sintagmei (grup de cuvinte cu sens autonom care nu tinde neapărat să se integreze într-o construcție discursivă precum propoziția sau fraza) este cea mai potrivită și pentru abrevierea textului, și pentru funcționarea lui ca instrument evocator, și pentru evitarea discursivității sentențios-persuasive. Alegerea limbajului colocvial, mai viu și mai aproape de comunicarea exclamativă și nu retorică a emoției, este aceea care face din textul haiku-ului unul plin de vioiciunea unor replici dramatice predispuse la valorizarea conotațiilor contextuale subînțelese. Și ilustrează și situația fundamentală care declanșează căutarea autorului: revelația resimțită într-un moment privilegiat.

Sintagmele poemului sînt mai curînd gesturi verbale indicatoare, sugestive prin haloul lor de tăcere semantică. Ele exclamă evocînd realitatea obiectivă tocmai pentru că autorul a rămas mut în fața elocvenței obiectelor. El nu poate comunica (discursiv și retoric) revelația la care a asistat, dar, în mod paradoxal, nu dispune pentru a arăta către obiectele care i-au produs-o decît de un repertoriu de gesturi verbale. Gestica asta surdă, petrecută într-un regim al urgenței, are în ea ceva aproape patetic și pare celui ce nu a prins gustul haiku-ului doar o pantomimă improprie genului literar.

Textul alb (fără culoarea literară dată de figurile de stil) este cel care îndeplinește cel mai potrivit și mai succint funcția evocatoare de care are nevoie haiku-ul. El trimite pur și simplu la un referent real și univoc, decupează clar și fără drept de apel obiectul către care îndreaptă atenția cititorului, certificînd astfel obiectivitatea sensului. Modul acesta de evocare, mai aproape de invocarea magică prin numire, este mai curînd o chemare, o convocare, o citare a obiectului decît zugrăvirea sau reconstituirea prin cuvinte a imaginii lui. Magia evocării nu implică deci prezența talentului literar descriptiv, expresiv sau encomiastic al autorului unui text evocator. Obiectul este chemat la bară să depună mărturie prin prezența sa obiectivă.

Chiar dacă funcția evocatoare predomină, textul, cît de alb l-am dori, are, dincolo de funcția sa evocativă, și accidente verbale care pot constitui un bun prilej pentru apropouri, aluzii și sugestii. Fructificarea accidentelor verbale sau introducerea lor premeditată în text este încă o sursă pentru sensul poemului ca întreg. În continuare ne vom ocupa însă doar de acele elemente care asigură în primul rînd funcția evocatoare a textului și acestea sînt majoritar și prioritar substantivele sau grupurile substantivale, avînd ca nucleu un substantiv, prezente în sintagmele poemului.

Gruparea sintagmelor folosite în textele haiku-ului într-o serie ordonată de tipuri este o primă încercare și ea poate fi corectată, adăugită, contrazisă de cei care vor mai încerca un asemenea studiu. Trei principii ne-au condus la alegerea criteriilor de clasificare:

• fragmentul/sintagma este unitatea de bază a textului unui haiku, dezvoltarea lui pînă la nivel de propoziție este mai rară și constituie o excepție
• substantivul este elementul fundamental al limbajului evocator
• fragmentele textuale balansează între funcția evocativă și cea sugestivă

Poemele la care am apelat în cercetarea întreprinsă sînt cele din volumele Între patru anotimpuri și Dincolo de tăcere ale lui Șerban Codrin și, cînd le cităm, nu vor avea specificat autorul. Acolo unde cităm și poeme ale alor autori, ei vor fi indicați sub textele lor.


Un singur substantiv

Cel mai elementar și mai edificator mod de evocare a unui obiect distinct prin numirea sa, fără niciun adaos care să-i altereze percepția, este acela în care partea scurtă a poemului, versul de 5 silabe, este formată dintr-un singur substantiv. În exemplele de mai jos, cuvintele cu aldine (așa cum vom proceda în întregul studiu) evocă ființe, privighetoarea și efemeridele (ordin de insecte), o imitație umană făcută ca să sperie păsările, un moment al zilei, o emoție, situația de a fi captivă. Toate, entități suficient de bine conturate ca să poată fi percepute senzorial, contemplate de cititor și juxtapuse celeilalte părți a poemului.


Seară cu dansuri
și moarte în lumină –
efemeride

Prizonieră –
o floare fără nume
în gardul de spini

După muzica
tuturor maeștrilor –
privighetoarea

Întunecare –
strigătul altei mierle
în același loc

Deodată crește
în geam umbra bufniței –
singurătate

Păzindu-și umbra
deasupra nămeților –
sperietoarea

Un substantiv compus

La fel de bine și aproape la fel de univoc îndeplinește aceeași funcție și un substantiv compus care este și el numele unui lucru, al unei entități bine definite. Deși format din mai multe cuvinte, în poemele de mai jos, numele funcționează unitar, sensul componentelor topindu-se aproape în funcția onomastică.


Lângă salcia
înflorind neștiută –
Calea Lactee

Cartea Genezei –
o citire în brazda
aburind zorii


La semețul pisc
renuntând și-ngenunchind –
o floare-de-colț

În alte poeme însă, substantivul compus funcționează și unitar, ca un simplu nume, dar și permițînd aluzii și apropouri ocazionate de sensul componentelor. Moșii de vară cochetează cu babele din partea a doua. Sărbătoarea, ziua recoltei, este persiflată prin apropourile din partea a doua a poemelor care vizează o recoltare mai curînd nefastă. Și de ziua eroilor, recuzita supradimensionată a unei celebrări fără spectatori, salvele de tun, reușește să scuture doar păpădiile, fără ca vibrația să fie resimțită de vreo ființă umană.


ziua recoltei –
mama–și numără încet
bătăturile

Vasile Conioși-Mesteșanu

ziua recoltei -
tata își socotește
datoriile

Marcela Ignătescu

ziua recoltei -
în pomii dintre blocuri
pungi vechi de plastic

Corneliu Traian Atanasiu

Ziua Recoltei -
alte probe de sânge
pentru oncolog

Cezar Florin Ciobîcă

Ziua Eroilor –
salve de tun risipind
păpădiile

Cezar Florin Ciobîcă

Moșii de vară –
cu oale pentru nimeni
umblă babele

Șerban Codrin

În ultimul poem, cu apropouri mai multe, datînd aparent faptul evocat, ziua muncii balansează între sărbătoarea de 1 mai și sensul comun de zi/zile de muncă vorbind de o onoare compromisă.

De ziua muncii –
la soare uscându-se
pielea unui cal

Șerban Codrin


Un grup substantival restrîns

Un grup substantival nu mai este un nume pur și simplu, ci o sintagmă în care mai multe cuvinte se află în subordonarea unui substantiv centru. Vom urmări deocamdată grupurile substantivale restrînse, acelea prezente în partea scurtă a poemului (avînd deci în total 5 silabe). Ele vor fi clasificate în tipuri după părțile de vorbire care le compun, fiecare avînd subtipuri după înțelesul pe care-l realizează respectivele combinații.

1. Substantiv + prepoziție + substantiv

Cea mai productivă combinare este aceea în care două substantive sînt legate printr-o prepoziție. Sintagma rezultată se comportă aproape ca o locuțiune substantivală, ca și cum cuvintele care o compun, pierzându-și semnificația lor proprie, au împreună valoarea unui singur cuvânt și o funcție stilistică unică, aceea de a indica mai bine, de a contura sau decupa mai precis lucrul pe care-l vizează.

a) Datarea

Lucrul este mai bine (suplimentar) determinat printr-o menționare a momentului zilei cînd se petrece faptul sau prin consemnarea unui eveniment anterior care l-a marcat. Ceea ce este important de remarcat este faptul că această mențiune temporală situează lucrul în timp, dîndu-i un plus de concretitudine, fără să atenteze la obiectivitatea sa.

Lectură în zori –
de pe carte cu palma
adun polenul

Foame de-amiază –
îngenunchează în cerc
culegătorii

Cuib după vârtej –
barza repară lovind
luna cu ciocul

Necules mărul
pe-o creangă fără frunze –
pendul în amurg

Zori după dezgheț –
Calea-Lactee-n vârful
acelor de pin

Frig spre amiază –
pe lama toporului
rășină de brad

Zori după crivăț –
frânți în aceeași dramă
oameni și copaci

Viscolul din zori –
doi oameni de zăpadă
la braț pe stradă

Un veac în amurg –
ară colina vaca
și baba la jug

Pe calapodul obiceiului japonez de a asezona lucrurile după anotimpul în care se manifestă, haiku-ul pare să recunoască și să ateste și la noi existența unor varietăți ale lucrurilor specifice anotimpului. De la anotimp la anotimp, lucrurile par să capete diferențe morfologice majore așa cum în cadrul aceleiași specii se pot distinge soiuri diferite.

Încălzindu-ne
lângă pâine mâinile –
soare de iarnă

Bufniturile
butucilor în flăcări –
pace de iarnă

Îmbrăcând haina
dau numai de ruptură –
furtuni de iarnă

Printre vechituri
germinează un cartof –
noapte de iarnă

În clinchetele
cuburilor de gheață –
seară de vară

Pe vechi mormântul
poetului nici un vers –
pustiu de iarnă

În ridurile
bătrânului marinar –
furtuni de toamnă

Seară de iarnă –
umbra sperietorii
căzând peste sat

Crepuscul de-april –
tunete în marș negru
tot mai aproape

Lipsa ceasului
în gara fără trenuri –
amurg de toamnă

Pustiu de toamnă –
în chitară plesnește
încă o fibră

Furtuni de iarnă –
lângă vatră țăranul
ascuțind plugul

Seară de vară –
un pătrat fără iarbă
sub masa de șah

Numai umbrela
noastră nu se deschide –
ploaie de vară

Zori de mărțișor –
din omul de zăpadă
rămâne soarta

Nici o scrisoare
în cutia poștală –
târziu de toamnă

b) Localizarea

Și localizarea reprezintă o circumstanță prin care lucrul poate fi mai bine reperat și situat în raport cu alte lucruri. În unele sintagme, amplasamentul lucrului face însă ca acesta să-și schimbe oarecum statutul, să ia o înfățișare, un chip aparte. Să devină o ipostază mai concretă a sa, diferențiată de altele.

Calendar în cui –
trei sute șaizeci și cinci
de anotimpuri

Odihnă-n iarbă –
încă frige pușca
de vânătoare

Numai această
măsură a secetei –
găuri în pâine

Spărtură în gard –
cale goală spre luna
de primăvară

Orion pe cer –
deja uzată pânza
păianjenului

Fulger în noapte –
încă o coajă de ou
plesnește în cuib

Nopți nedormite
de răul greierilor –
viața la țară

Odihnă în parc –
odată cu această
simplă ninsoare

Þurțuri sub streșini –
dintr-o dată scânteia
unui singur vârf

Vifor în stepă –
mi-albește peste noapte
părul de spaimă

Singur un cântec
scrâșnind în golul nopții –
pași pe zăpadă

Vânt dinspre mare –
ultima frunză de plop
fisurând luna

Găuri în asfalt –
sclipirea după-aversă
a Pleiadelor

Haită prin preajmă –
grea de polei aripa
cocostârcului

Un bun termen de comparație pentru ipostazierea lucrurilor prin localizare este ceea ce în biologie se numește normă de reacție: indivizii aceleiași specii strămutați în alte areale, cu condiții climatice diferite, capătă aspecte de nerecunoscut. Viața la țară, găurile-n pîine, fulgerul în noapte se manifestă de-a dreptul impresionant, deși în limitele normei de reacție a lucrului altfel cunoscut.

c) Stadialitatea

Există lucruri caracterizate prin faptul că au un ciclu al evoluției și trec prin faze sau stadii care pot fi menționate în mod expres. Este cazul soarelui, lunii, stelelor care străbat bolta cerului și se pot afla la răsărit sau apus, în crepuscul sau la amiază.

Lună în declin –
tot mai prelungă umbra
crizantemelor

Spicele cântă
din Johann Sebastian –
soare de-amiază

Soare în apus –
și albinele căzând
la datorie

Soare în apus –
o umbră ducând altă
umbră pe umăr

Soare în declin –
pe gânduri la mesajul
efemerelor

Stea în crepuscul –
pe pajiște se aprind
păpădiile

Apus de soare –
urmele polenului
pe verighetă

Soare-n scăzământ –
din larice curg frunze
ori ace de ceas?

În mod asemănător, pomii pot înflori sau rodi, obiectele utile, precum ceainicul, pot atinge apogeul funcției – clocotul, iar culoarea galbenă a toamnei poate căpăta o nuanță specifică în luna brumelor.

Merii în floare –
am totul dinainte
pe masa goală

Vibrează pe-un ram
zece mii de nuanțe –
galben în brumar

Străvechiul șopron
dintr-o dată fericit –
un prun în floare

Numai de partea
cealaltă a gardului –
livadă pe rod

Ceainic în clocot –
sărbătoarea focului
pe așchii de brad

d) Componența, conținutul

Multe lucruri nu sînt suficient determinate fără precizări care să menționeze din ce sînt formate, cu ce sînt umplute. Substantivele care le numesc par să ceară o complinire. Un pumn este astfel doar o măsură pentru boabele pe care le conține, un coș un recipient pentru florile adunate, nopțile sînt doar apanajul crivățului.

Uneori noaptea
smuls din meditație –
sodom de broaște

De azi pe mâine
subțiindu-se gheața -
un coș cu frezii

Geometrie
în spațiu după cosit -
căpițe de fân

Culegătorii
împrejurul străchinii –
un cerc de linguri

Ascund în pământ
ce n-ați văzut vreodată –
un pumn de boabe

Trei nopți de crivăț –
același scârțâitul
felinarului

e) Specificarea

Și un miros parcă solicită o specificare, el este totdeauna un iz de ceva. La fel, zborul cere un executant, floarea și larva se cer concretizate prin specia căreia-i aparțin, lucrarea cîmpului o specificare a culturii care este îngrijită.

Miros de iarbă –
singurul sunet în zori
deasupra stepei

Larvă de cariu –
caligrafia în lemn
a maestrului

Reflectat în zori
de geamul muzeului -
un zbor de lăstun

La prășit sfeclă –
între fete un băiat
cu batic roșu

Floare de bostan –
închinându-se cade
în colb drumețul

f) Cuantificarea

Cu ajutorul unui substantiv și al unei prepoziții se poate consemna și măsura unor lucruri. În cazurile de mai jos măsura este una expresivă care pune accentul pe o lungime sterilă sau pe o scurtime excesivă.

Muncă de-o noapte –
pescarii trăgând la mal
bărcile goale

Vară de o zi –
pe creștetul muntelui
soare și viscol

g) Privarea

Cu o prepoziție privativă, fără, se poate evoca lipsa unui element esențial care viciază lucrul menționat.

Zi fără pâine –
secerătorul spărgând
un spic în palmă

Noapte fără somn –
viforniță-n vuietul
văgăunilor

Nopți fără greieri –
ceva i se întâmplă
universului

Zi fără sfârșit –
topindu-se în aur
un secerător

E adevărat că în ultimul poem fără sfîrșit este un oximoron, iar lipsa invocată nu face decît să prelungească ziua în ambiguitatea dintre truda covîrșitoare și mierea aurie a luminii.

h) Starea

Evocarea multor lucruri este făcută mai curînd pentru a trimite cititorul la o anumită stare în care ele se află, de multe ori o stare privilegiată. Un pescăruș în zbor se află la apogeul prestației sale, o seară în tihnă este și ea parcă într-un vîrf al excelenței.

Pescăruș în zbor –
dintr-o dată răcoarea
unui evantai

Seară în tihnă –
aud căzând polenul
pe floarea cepei

Gară în viscol –
privind îngrijorarea
călătorilor

Nimeni pe stradă
nu-și încheie hainele –
ploaie cu soare

Noapte în zloată –
fereastră-albindu-se
de prea-ntuneric

Mare-n furtună –
liniște-n cimitirul
marinarilor

Bat la singura
casă cu lumini stinse –
amurg în viscol

Ocolind frunza
ori umbra unei săbii –
noapte în zloată

Deodată stolul
de grauri se ridică –
pete în soare

Alteori însă, starea este una confuză – ploaie cu soare sau de-a dreptul paradoxală – pete în soare.

i) Urmarea

Cuvîntul nimic face ca sintagma să noteze starea de epuizare de gol după prea plinul unei intense activități creatoare.

Nimic după scris –
la geam cu umilință
o floare de nuc

2. Substantiv + substantiv

Legarea a două substantive fără prepoziție am găsit-o doar într-o singură situație, aceea în care al doilea substantiv este în cazul genitiv. În aproaape toate cazurile este notată apartenența – rama ferestrei, lungul cărării, burnița nopții, lumina verii, muzica sorții. Într-unul singur, agentul (subiectul) unei acțiuni – rutul melcilor. Între simpla apartenență și aluzia unui agent care ar efectua ceea ce spune primul substantiv pot apărea însă sugestii interesante.

Azi imposibil
de săpat în livadă –
rutul melcilor

Burnița nopții –
cu-amandouă mâinile
strâng haina la piept

Crivățul nopții –
acasă ferestrele
toate în floare

Lumina verii –
ai aceluiași suflet
oameni și nouri

Muzica sorții –
de aseară crivățul
scrâșnindu-mi la geam

Crivățul nopții –
răzmeriță predicând
pace în pustiu

Lungul cărării –
câte-o șopârlă-n fugă
numai de-a latul

Rama ferestrei –
amurg pictat în parfum
de liliac alb

Liniștea nopții –
se răstoarnă în brumă
Calea Lactee



Apartenența are tendința de a deveni dependență și a-și pune amprenta pe entitate care-i aparține personalizînd-o, contaminînd-o, infuzîndu-i trăsături pe care nu le-ar avea altfel.

3. Substantiv + adjectiv

a) Individualizare

Adjectivarea poate fi una neutră care constată și atribuie obiectului, lucrului, ființei însușirea care-l individualizează pe moment pentru a-l identifica mai bine. Poate fi vorba doar de o simplă ordonare temporală (cu rezonanțe mai adînci fiind vorba de început sau sfîrșit):

Prima chiciură –
până în zori înfloresc
buruienile

Descălțându-se
cu un picior pe altul –
zintâi de vară

Prima ninsoare –
toporul despicând-o
cu tăișu-n sus

Cea dintâi noapte –
mireasa izgonește
crinii din casă

Întâiul îngheț –
preajma sobei o împart
cu păianjenul

Vrabie c-un fir
de iarbă verde în cioc –
ultimul îngheț

dar, la fel de bine, pot fi menționate trăsături definitorii sau pur și simplu dobîndite conjunctural:

Poeții clasici –
pe vremea lor nămeții
până la streșini

Un hoț de iarbă
ducând luna în spate –
noapte albastră

Stele absente –
cu fală intră-n oraș
un fluture alb

Strugurii furați –
întotdeauna vina
sperietoarei

Luna întreagă –
sub creangă un măr umbrit
pe jumătate

Măceșe roșii –
luna în amurg stingând
lampioanele

Noapte albastră –
o candelă-ndărătul
stânjeneilor

Streașină spartă –
reparații în lipsa
rândunelelor

Cheie pierdută –
la primul ger încuind
poarta cu nimic

Pe șanț ciulinul
ținând loc de ceasornic –
amiază-albastră

Din surpătura
de putregai și scorburi –
un lăstar verde

seară în verde –
până și lemnul din gard
înmugurește

Într-un ciob străvechi –
încolțitul grâului
dezghețând geamul

Făurar negru –
fac tabără în salcâmi
cuiburi de cioară

Un singur greier –
până în zori muntele
în rezonanță

Gol cerul nopții –
de necrezut câți greieri
într-unul singur

b) Dînd expresivitate

Adăugarea adjectivului poate crea un oximoron sau poate fi un epitet.

Muzică mută –
înserări cu rapiță
vibrând pe șesuri

Amiază goală –
nămeți ondulându-se
domol pe nimic

c) Negînd

Niciun prieten –
bocancii rupți în prima
ploaie de toamnă

O clipă umbra
în cădere pe clopot –
și niciun dangăt

4. Prepoziție + substantiv

a) Starea de după un eveniment

Prepoziția după consemnează starea instalată după consumarea unui eveniment mai tumultuos, mai consistent, mai strălucitor o anume relaxare care permite o observare liniștită a urmărilor.

După pescuit –
trei undițe și-un singur
nufăr în plasă

După furtună –
o barcă fără pescar
ajungând la țărm

După spectacol –
un trandafir din jerbă
se scutură alb

După-artificii –
Orion în tăcerea
goală de iarnă

b) Menționarea unei dispoziții

Lucru mai rar întîlnit în haiku, este menționată o stare sufletească, dar într-o formulare concisă care o generalizează și o obiectivează. Ea pare mai curînd a tuturor și-a nimănui, decît a unei peroane anume – o atmosferă, un climat.

Cu resemnare –
cuib gol în pălăria
sperietoarei

Fără iluzii –
dintre cireșe aleg
pe cele-amare

În așteptare –
o sămânță pe foaia
calendarului

Încă-o ninsoare
așezând albul pe alb –
fără nici un scop

c) Numirea unei acțiuni practice

La cules cartofi –
de șapte zile și nopți
în alt mileniu

5. Substantiv + adverb (sau invers)

Prezența unui adverb lîngă un substantiv implică o elipsă, un verb omis sau subînțeles pe care acesta-l determină.

Beznă împrejur –
parfumul alb și roșu
al bujorilor

Copii împrejur –
basmul vânzătorului
de pești aurii

Drumeții noaptea –
un răzor de rapiță
îi luminează

Cerul deasupra –
a fost odată un ciob
cu albăstrele

Aproape seară –
pe un brad curg frunzele
altui arbore

În așteptarea
găleții din fântână –
întâi aburii

6. Adverb + prepoziție + substantiv

Și aici construcția sintagmei pare eliptică. Ea desemnează însă o postură sau un mod de a fi.

Proptit în sapă –
de dimineață număr
ciocârliile

Singur pe drumuri –
o moină câteodată
însoțitoare

Direct în pământ –
fără plită seceta
arde cartofii

Cu o locuțiune adverbială se schimbă natura lucrurilor, viscolul sau potopul devin doar o metaforă, singurul mod de a putea numi fenomene mai mult decît surprinzătoare:

Altfel de viscol –
drum de noapte cu molii
strivite-n faruri

Ziua când munții
scufundați sub toporași
altfel de potop

7. Substantiv + prepoziție + adverb

Clipa de acum –
a medita în preajma
trandafirului

Frigul de astăzi -
cascada luând formă
de catedrală

Deseori nimeni
ori ceața împing poarta –
drum spre nicăieri

8. Substantiv + verb în gerunziu

Gerunziul este un mod verbal impersonal care nu precizează agentul acțiunii și de multe ori se constituie într-un fundal de atmosferă, notînd aproape o modalitate de a fi a lumii:

Căzând frunzele –
în salcie numărul
stelelor crește

Oraș degerând –
un ghiocel în palma
cerșetorului

Trudind pământul –
ciocârlia deasupra
fără odihnă

Notînd mai mult o stare decît o acțiune, gerunziul lasă ca altceva să se ivească și să iasă în mod surprinzător în relief:

Smulgând un morcov –
deodată mirosul mov
al pământului

Stingând veioza –
numărul țânțarilor
crește-n cameră

Citind un roman –
de fapt nourii serii
trec peste miriști

Ascuțind coasa –
răcoare din adâncul
rădăcinilor

Murind cantorul –
țârâitul în orgă
al greierului

Dându-mi gutuia –
întâi o învelește
în ziarul Timpul

Ridicând ochii –
de lună se lovește
cârdul de cocori

Spărgând poleiul –
grădinarul vopsește
un ciot cu verde

La urma urmei, paradoxal, ca în poemul de mai jos, lipsa întîmplătoare a pîinii în brutăria poate închisă deschide o perspectivă nebănuită spre o alt fel de foame.

Negăsind pâine –
luna-n vitrina goală
a brutăriei

9. Lungime maximă

Versul de 5 silabe a fost compus în general din 2-3 cuvinte. Sînt însă și cazuri în care el poate avea și 4 sau 5 cuvinte. Creșterea cantității de informație este direct proporțională cu numărul cuvintelor, mai ales dacă, așa ca în ultimlul poem citat, e vorba de 3 substantive și două prepoziții. Alegerea unor cuvinte de o singură silabă face ca versul să cuprindă un număr mare de cuvinte, nu maxim pentru că ar putea fi și mai multe dacă două cuvinte ar fi legate prin cratimă într-o singură silabă.

Vechi dureri în mâini –
sapa răscolind primul
cuib de cartofi noi

De azi pe mâine
subțiindu-se gheața –
un coș cu frezii

O clipă umbra
în cădere pe clopot –
și nici un dangăt

Reflectat în zori
de geamul muzeului -
un zbor de lăstun

Muncă de-o noapte –
pescarii trăgând la mal
bărcile goale

Fără burnița
rarefiată în gol –
cu mult mai singur

Mamă alergând
cu povara în spate –
vânt lung de toamnă

Trei nopți de crivăț –
același scârtâitul
felinarului

Încă-o ninsoare
așezând albul pe alb –
fără nici un scop

Desăvârșindu-și
cu răbdare lucrarea –
coji de ou sub cuib

Alte părți de vorbire

Alte părți de vorbire, în absența unui substantiv, sînt ca și inexistente în partea scurtă a poemului. O conjuncție apare doar o singură dată:

Noapte și viscol –
prin porțile vraiște
năvălind nimeni

Un alt și este folosit doar ca adverb împreună cu un pronume și un gerunziu:

Din greu vrabia
în zbor printre ciocârlii –
și ea ciripind

În cîteva poeme apar adjective modulate de adverbe:

Oricât de săraci –
aici și-acolo streșini
pline de cuiburi

Oricât de umili –
doar la cules cartofii
cădem în genunchi

Fără burnița
rarefiată în gol –
cu mult mai singur

iar în altele un numeral colectiv întărește o solidaritate:

Pescar la copcă
și o pasăre neagră –
amândoi flămânzi

De-aseară dormind
lângă sperietoare –
amândoi singuri

Tot o modulare prin adverb este suferită de un gerunziu:

Abia țârâind –
se zimțează-orizontul
în văi și piscuri

Și pentru a încheia, un pronume nehotărît se combină cu un pronume negativ pentru a pronunța o sistare a oricărei evoluții:

o crizantemă
dublată în oglindă –
altceva nimic

O propoziție

Partea scurtă a poemului sub forma unei propoziții este o raritate, 10 poeme din 200. Aproape toate propozițiile sînt relativ exclamative. Sub o formă declarativă, interogativă sau imperativă este invocată o atitudine nu doar respectuoasă ci o sfială aproape pioasă față de prezența evocată în cealaltă parte a poemului.

Pe întuneric
singură crizantema –
sting felinarul

Drum cu rochița
rândunicii în floare –
ocolesc prin șanț

E seară, copii –
într-un snop de rapiță
vă aduc luna

Zorii cu prima
floare de gheață în geam –
nu-i găsesc nume

Stinge lumina –
sub fereastră bujorul
tocmai se-aprinde

Cu voluptatea
de-a medita la nimic –
ascult ninsoarea

La țârâitul
în soba înghețată –
cum aprind focul?

Cad flori de cireș –
în parc bătrâna doamnă
deschide-umbrela

Pe drum cu umbra
tocmai am văzut macii –
restu-i tăcere

Singură ploaia
căzând pe-o crizantemă –
ce-o mai fi mâine?

Cîteva concluzii după trecerea în revistă a sintagmelor posibile în partea scurtă a poemului

În cele două volume analizate nu am găsit decît 8 poeme în care e prezentă în partea scurtă a poemului o propoziție, și ea cu tentă exclamativă. Se confirmă astfel faptul că textul folosește un limbaj care convine mai mult vorbirii colocviale, fragmentare, expeditive, emoționale, dramatice. Rostul acestui limbaj este evocarea prin numire a obiectelor care sînt citate pentru a mărturisi prin prezența lor sensul poemului.

Se confirmă de asemenea că partea de vorbire esențială în sintagmele folosite în haiku este substantivul. Din cele două sute de poeme numai în 8 partea scurtă a poemului n-a conținut niciun substantiv. Rezultă că substantivul sau grupul substantival sînt miezul sintactic al sintagmelor folosite și că funcția lui de a numi obiecte este fundamentală pentru textul haiku-ului.

Dintre grupurile substantivale, cel mai frecvent este acela în care două substantive sînt legate prin intermediul unei prepoziții. Cuplarea directă a două substantive, a substantivului cu un adjectiv sau prezența altor părți de vorbire (adverb) sînt minoritare. Legarea prin prepoziție a substantivelor este edificatoare pentru accentul ontologic pus pe relația dintre lucruri. Nu contează atît de mult ce i se atribuie (declarativ) unui lucru (ceea ce gramatical se face printr-un adjectiv sau atribut), ci relațiile lui cu alte lucruri care-i dovedesc valențele de a fi în lume.