Corneliu Belu

Șapte puncte (Ars poetica) 1.Dezordine rece, mă înghesui în mine. 2.Calvar odată, mă izbucnesc din mine. 3.Trist sadism, mă arunc spre mine. 4.Plăcută cădere,

Nocturnă neterminată De ce nu te oprești din sărutat Sunt doar un mort cu ochii deja duși Încet alunecând spre abis. Nu te opri. Adânc mă duc, mă lași, m-oprești Mă zbat în a ta

Ultimul poem Rece. Nespus peisaj cu luna ce-ntunecă pașii plec sau mă-ntorc nu mai știu nu mai pot. Același blestem, tot eu, cenușa fugară să vin, nerămânând. Plictis. Liniște,

Boală M-apasă noaptea descarnată și fierbinte o boală cu miros înțepător peste oraș Și gânduri râncede și inutile mă-mpung adânc, hidos Diform. O febră scursă și schimonosită topește-n

Nicicând Se face frig și-i lună plină. Amar mi-a fost de sufletul tău rece atât de negru... trăiesc și retrăiesc, tot întuneric. Și chipul tău mai palid mai înnegurat. M-arunc, mă

Acum Un corp învelit în fum și lungi draperii negre cad feeric; o lumânare stinsă cu pelerina-i ceruită. Nu-i rece. O miasmă topită de flori se lasă. Încet Un sunet palid al

Târziu requiem Sunt mai bătrân odata cu ziua de ieri Și tu, iubito, mi-ești și mai frumoasă În pieptu-mi animat de gândurile tale îmi bate-un clopot. O catedrală dornică s-atingă cerul a

Memoria Am adormit plângând în noaptea asta Straniu... Vise negre și frig apăsător Deodată cald. Și din nou ger. De oase reci și locuri goale Mi-e plâns. Căutări absurde din cauze cu

Înmormântare de penel Târg de fum Funeralii de amintiri. Neagra zăpadă cade înapoi dezgolește melancolii drogate Nu, nu mi te mai amintesc Trecut. Nici străzile bătute-n piatră cubică nu

Peisaj muribund Oraș de ceață Străzi teatrale, fantomatice Noapte. Felinare neaprinse. Ruine. Negru degerat și nemișcare. Beau singur cupe cu vin. Insipid. Și orașul mă privește cu ochi

Artefact de ploaie Cad picături de ploaie. Toamnă. Târziu. Asfaltul se descompune. Încet. Și în cimitir plouă. Spiritele înecate în noroi își vor înapoi trupurile. Să poată fugi de

Imortalizare Natură fără viață frunzele-i decăzute adânc în clipa asta mă acoperă surd. Nici eu nu mișc, nici ea. Întuneric afară, înauntru, în jurul ei. Mai stau un

Doliu primăvara Sfârșitul zilei e în spatele meu. Ar trebui să nu mai stau. Lâncezeală. Mi-a murit iarna. Un doliu nemăsurat mă înconjoară. și lupii mei se înnegresc în

Tenebre În cetatea neagră mă atragi și nefăpturi se topesc în turnuri Ruine. Doar acum un labirint al tău se topește în mine. Un salon țesut cu pânze de păianjen și valuri arse de

Decadentism Acum ucide-mi amintirea pe eșafoade negre neletale. N-o să te las să pleci cu părul lăcrimând, să-ți urle ochii adânciți în craniu, n-ai voie să

Difuz trecut Oprește-mă la sânul tău. Tăcut să mă îmbăt cu gândurile tale, o singură idee-ți voi lăsa din care răsări-vor flori de ceață plutind pe un mormânt. Leșini. Acum

Nepedepsit Felii de negru, apus de tot Reci stele obosite și îndoliată plimbare. Friguri, zbateri schimonosite febre trecute prin moară Pași decupați și nevăzuți din odăi mici,

Insomnie în galben-violet Nu simt. O poză galbenă de veac rece mă cheamă. Acolo n-are cum să fie ea. Nici timp, nici loc. Prin violet o reating. este... era... O

Resurecție Îngreunat și rece mă trezesc în patul sepulcral, mă-nmormântez din nou. Un bal cu candelabre și orgii de râsete se stinge-ncet. Și-nvii din nou același pat, dar alt

Romanță de ger Aud coruri în game minore Atemporale. Neclare. Durerea se dilată. Chinuitor. Și ea mă lasă rece. Încerc s-adorm. Zbateri negre mă-mbie la amorțeală. Cuvinte

Vernisaj de toamnă Iubirea mea s-a sinucis Ornată-n valuri de flori veștede M-așteaptă. Prea târziu. În rame ruginite stă portretul ei. Prin nopți mucegăite