Necazul cel mare

Nori de praf plutesc deasupra gării. Albastrul cerului e aproape uitat, oamenii s-au resemnat cu pierderea seninului, din când în când doar, câte un om privește lung înspre văzduhul întunecat, privire tristă și înduioșată, privirea omului deplin conștient de ceea ce se întâmplă și totodată copleșit de întrebări fără răspuns și taine cutremurătoare…oftează, apucă bagajul și se îndreaptă agale spre intrarea în gară. Gara e ticsită de călători, unii formând cozi organizate în fața celor doua ghișee de bilete, alții împietriți în fața panoului cu mersul trenurilor, cei mai mulți însă, încruntați și cu capetele plecate formează valuri ce curg spre peroane…și de acolo în trenuri. Bodega cu specific tradițional, altădată plină de oameni cu fețe roșii, veseli și întinși la vorbă, sta acum închisă, creta de pe tabla cu meniuri abia se mai poate citi, scaunele sunt așezate pe mesele înghesuite formând un ansamblu grotesc. Doar un singur chioșc de ziare. Vânzătorul are o șapcă înclinată pe o ureche, ochelari fumuri cu rame de baga, afisând un zâmbet nefiresc, ai crede că dinții îi sunt de fildeș, sclipesc. Completează o integramă alb negru, cu un creion galben și fără guma de șters. -Un ziar vă rog! zise un om înalt, bine îmbrăcat, pantaloni la dungă, vestă de velură, ținând în mână o geantă de culoare verde aproape nouă. -Aveți bani? vânzătorul trezit din reverie, își schimbă expresia și începu să privească iscoditor, cu o față de nevăstuică la omul înalt. -Bani…nu am bani. Un ziar vă rog! străinul avea o voce calmă, sigură și privea fix la vânzătorul de ziare, care cu un gest nervos își dădea jos ochelarii. -Păi cum se poate să nu aveți? Sunt om bătrân și vă văd om serios, ziarul pe bani se dă! Râsul străinului paraliză gara. Oamenii își încetară mișcarea. Totul era oprit. Râsul părea să umple imensitatea clădirii, spărgându-se de ziduri și întorcându-se înapoi în formă de ecou. Mâna tremurândă a vânzătorului, apucă primul ziar și îl întinse omului înalt din fața chioșcului. Acesta se opri brusc din râs, fața lui nu exprima nimic, zâmbi încurajator spre vânzatorul de ziare, apucă ziarul, îl trecu sub braț, salută scurt cu capul și plecă. Începu să plouă, mărunt și supărător. Tunetele aduseră gara la viață, totul se întorcea la normalul absolult al unei gări, ticsită de oameni și obosită tot de ei. Pe peronul cu numarul șase aștepatau trenul doar șase călători. Unul dintre ei era înalt și ținea în mână o geantă verde, se uita în gol iar la picioarele lui zăcea un ziar deschis și mototolit. O rafală de vânt mătura peronul odată cu venirea trenului, iar ziarul se ridică în aer. Pe prima pagină cu litere mari și negre scria “Necazul cel mare”…scârțâind trenul opri, iar străinul înalt se urcă în vagonul al saselea.