Poezie
claustrofobie
1 min lectură·
Mediu
strivit sub greutatea aerului descompus
creierul meu supurează realitatea cu sânge
ghemuit în propria neputință
ca un fetus în uterul morții
redescopăr pe întuneric
limba uitată a bătrânilor orbi
ca să-i pot răspunde sângelui meu
prin pereții etanși ai fricii
dangăte surd reverberează
înainte să fie înghițite de vid
sunt un soldat
închis în burta unui cal
într-o cetate pustie
013282
0
mai departe continui sa uzezi de el cap coada in aceeasi maniera. descriptiv, etans si ermetic fara sa lasi poemul tau sa respire. nici macar ideea nu prea se mai transmite.
e ca atunci cand in plina erectie te indrepti spre femeie dar suna telefonul, raspunzi, si dupa ce inchizi realizezi ca tre s-o iei de la capat.