Obiectele iubirii mele

Eu le prefer pe cele lungi și fine,
- Și nu din arsenalul unor toante -
Desculțe, cu pantofi sau cu botine,
Da\'-mi plac mai mult picioarele cu poante.

D-le Colonescu, aveți o mică problemă la “va sta”. Propun sta-va. Cu respect!

Domnule Colonescu, am o dezamăgire că ați recurs la limbajul frust și cam grosier al bancurilor de berărie de cartier în prestația dvs. de epigramist care ne-ați dovedit că aveți vocație. Adevărul nu cred că supără chiar dacă este exprimat și el tot frust... Tataia

După cât îl cunosc eu pe Colo, sunt convins că s-a folosit de un joc de cuvinte pentru a-și exprima marea lui dragoste pentru... poezie. Picioarele de care vorbește sunt picioarele unui vers.
De altfel, Nelu Gârda a continuat, în același ton jucăuș, referindu-se la picioarele cu poante.

Petru,
Epigrama fiind în metrică dactilică, eu nu văd deficiența pe care o semnalezi la ultimul vers.

Tataie, și Dan Norea,
Poanta se bazează pe dublul înțeles al expresiei “a sta în picioare”: unul este înțelesul de a dăinui, a rezista (exemplu: “argumentul nu stă în picioare la o analiză atentă” sau: “clădirea a stat în picioare de-a lungul timpului”) și altul este înțelesul propriu, care e clar. Umorul ar fi trebuit să vină din situația de “gura mincinosului” – care spune că dragostea lui va dăinui chiar dacă fata nu este nici frumoasă nici deșteaptă – și adevărul pe care gura mincinosului îl grăiește – că o place pe fată numai pentru picioare.

OK domnilor, probabil că trebuia să lucrez mai mult la epigrama asta. Iată o variantă care cred că e mai clară și mai bine construită. Ce ziceți de asta (a se citi în ritm amfibrahic):

Gura mincinosului

De nu ești deșteaptă îmi este totuna,
De nu ești frumoasă nimica nu are,
Findcă îți jur că întotdeauna
A mea prețuire va sta în picioare.

Îmbătat de fericire
Lângă minunata floare,
În curând, ne dai de știre,
Că te clatini pe picioare.

Emil