Poezie
Iarna
2 min lectură·
Mediu
Iarna
Prea angelică, sprințară,
Iarna a avenit în țară,
Dăruind la fiecare,
Din omăt, o cușmă mare.
Grijulie ca bunica,
Pune peste văi tunica,
Și steluțe croșetate,
Pe la tâmple în etate.
Din belșugul său de soartă,
Crivățul pe aripi poartă,
Mantie de fulgi, - astrală,
Recuzită hibernală.
Prin nămeți, de voie bună,
Cârnii mici, pe dâmb se-adună,
Vitejește să incumbe
Pârtia cu haz și tumbe.
Urcă dealul și-l coboară,
Până dincolo de moară,
Unde valea, a-ncărunțit,
Pe pârâul amorțit.
Când apar noii veniți
Cu obrajii rumeniți,
Peste gârla cea bălaie,
Se întinde-o hărmălaie,....
Încât, clinchetul câmipei,
E centrul copilăriei,
Pentru care tremură
Norii grei de negură.
Feți-frumoșii când se joacă,
Prin fulgii de promoroacă,
Lungi stindarde își înalță,
Pe castelele de gheață.
Tunurile-ncep să bată,
Cu ghiulele de zăpadă,
Iar străjerii cu bonete,
Fac din țurțuri baionete.
Se brâncesc și se acuză,...
Iar din starea cea confuză
Și asediul de cetate,
Scapă numai cine poate.
Din gâlceavă la conflict,
Nu mai e de decât un pic.
Dar omătul ăsta, parcă,
Toată lumea o împacă.
Și-mi doresc, o sanie,
Cu făptură stranie, -
Cum adesea întâlnești,
Doar în cartea cu povești,
Să mă poarte-n labirint,
Lângă Zâna de Argint,
Și să admirăm “gâlceava”,
De pe Obcini de Suceava.
001919
0