Poezie
Nedumerire
1 min lectură·
Mediu
Îmi dezbrac trupul de suflet
Și-l arunc într un colț,
Ca pe o cămașă peticită pe alocuri
De câte-un chirurg psihopat .
Rup până și pânza de păianjen
Pe care am țesut-o între noi
Când înca mai ziceam
Suntem unul .
De prea multă durere,
Calc in picioare sentimentele,
Ca asfaltul incins al unui caldarâm
Ce duce spre nicăieri ,
Și strig disperată.
Lăsați-mă singură !
Lăsați-mă,
Uite, mi se închid ochii ,
Mă arde lumina ,
Și mi-e foame de tine
Singurătate .
Mi se perindă prin fața ochilor
Întreaga viață
Și mă întreb:
De ce nu mi-am ucis și amintirile?
001375
0