La o intersecție

Din acest loc, unde pândeam și eu, mi-am adus aminte cât de superstițios putea să fie Mida. O carte însuflețită, o ultimă carte pe care o trăsese colegul meu la o ghicitoare foarte cunoscută din Ploiești, îmi străfulgeră prin minte. Această carte decisivă, conform planului irațional a ghicitului, de a se conforma celor scrise în cărțile pe care le trăsese deja, controlându-și mereu viitorul, îl va pierde într-un final. Sigur îl va pierde. M-a învățat să fac și eu unele matraplazâcuri. Eu măcar nu-mi verific viitorul; așadar sunt mai câștigat. Locul în care stau este unul bun de filmat. Pasajul. Mintea unui scenarist genial nu va recurge la serviciile unui director de imagine, deoarece decorul citadin se potrivește ca o mănușă: un cartier destul de vechi al Bucureștiului, în care se lucrează la renovarea cu dale de cărămidă și noi borduri a părculețelor, a potecuțelor, a piațetelor, se refac spațiile verzi după termoizolarea altor și altor blocuri, mai apare câte-un polițist ș.c. Sticletele dă din mâini, fluieră aceeași partitură, amendează vreun șofer sau vreun pieton, numai așa, ca să-și facă norma, fiind lăudat de cel de sus, de peste tricolorul semaforului, de către șefii care-l trimiseseră disciplinar la circulație. Este locul în care personajul care ne interesează, personajul care o să intrige pe mulți, personajul Mida, că numai despre el nu voiam să-mi aduc aminte și să-l mai văd, recurge la o stratagemă. Mida, care își revendică supranumele de la „omida”, din blazonul familiei sale puțin aromână, puțin bulgară și doar pe sfert regățeană, adică mai colorată, se crede încă directorul unui trust tipografic obscur, de provincie. Și acesta s-a desființat la începutul crizei, din vara anului 2010. Așa că se ocupă în prezent cu altceva. Eu am pus o vorbă bună să fie primit la noi. Din acest loc, numai de aici, din pasaj, nimic nu se mai vede ca înainte. Păi cum să se vadă de Mida ceva, că doar suntem într-o intersecție, iar circulația continuă, nebună de legat. Circulă în draci și mașinile, nu doar trenurile pe dedesubt, se îmboldesc între ele, bot la bot, unele duhnesc, stropesc, înjură birjărește, că nu încetează să se amenințe, cu claxonările, cu hachițele volanului și ale schimbătorului de viteze, cu acceleratul în trombă, după așteptări inutile. Mida este fericitul căruia remorcherul nu i s-a... scufundat, era să spun înecat, precum o corabie, un vapor, dar m-am abținut, că nici fierul nu gândește, de unde și expresia a fi din tinichea sadea, ceea ce este valabil și în cazul lui Mida. El a avut prietenă până la treizeci și ceva de ani. Pe urmă s-a despărțit de ea, destul de recent. Îi reproșa că ar fi anorexică. Iar ea vedea an de an adevărul: cât mi ți-i talanul de mare, într-atât luase proporții dragul său Mida!... El o vedea deformat pe Daria sa. Iar ea conștientiza că el se îndepărtează, că într-o zi se vor despărți. N-am stat niciodată să urmăresc derularea serialelor din viața prieteniilor mei. Doar am anticipat, după unele indicii lăsate de ei fără să-și de-a seama... Daria îl ajutase foarte mult. Enorm. Nu avea altceva de așteptat decât ca el să decidă, în sfârșit, să facă actele, la Casa Căsătoriei. Văzându-l foarte indecis, Daria s-a săturat de franțuzismele, ironiile lui Mida. Îi mirosea a „merde” de câte ori ea, logodnica sa infatigabilă, îl ducea, pe banii săi, într-un local mai acătări; din întâmplare, nu premeditat, se reîntâlnea cu un fost amic, coleg de facultate, sau de serviciu, în sfârșit cu unul..., sau cu una măritată. Fie că-i plăcea conversația, fie că intenționa să-l facă gelos, pentru că așa i se părea lui după o sticlă de Tohani, Recaș, Cavalerul, Bizantium roșu comandat și dat rapid pe gât, nu era seară de restaurant care să se termine romantic, ci doar în certuri, răfuieli. Și acum, la intersecție, aproape de zebră, rămas stană de piatră, înjurat de către vreun pensionar ce aștepta să treacă, iar stana de Mida nu se mai clintea, acum, acum, chiar acum nu înțelegea de ce Daria l-a lăsat, de ce s-a dus cu un austriac, de ce a lăsat cariera strălucită, jobul său la autostradă, de ce n-a mai așteptat ca el să se îndrepte, să-și revină din răceala aparentă, din nihilismul său pe care ea îl credea deja cimentat, prins de toate prejudecățile ce le făcea viața un infern, o torturare fără un moment de acalmie. - Ce nu te dai, tinere, la o parte? Ce stai încremenit, ești paralizat sau ți-a zburat mintea după trecătoarea aceea din față, ai?! N-ai mai văzut costum de piele, fustă mini... Du-te după ea!... Dacă mai aveam vârsta dumitale, flăcăule!... Uită-te, n-ai verighetă-n stânga. Apoi ce mai stai la intersecție ca prostul?! Du-te, Bucureștiul pute de fete, de femei ce te așteaptă... Dă-i bătaie, hai, ce mai stai... Nu înțelege. S-o fi scrintit, săracul!... Prietenul meu, Mida, a auzit. Pe dată i-a și răspuns. - Du-te-n pula mea, că eu nu mă clintesc până nu-mi termin Fresh Whinte-ul meu... N-are voie omul să se gândească, să șadă un pic la intersecție? Cine mă amendează, că nu încurc de loc niciun trafic, iar noi, pietonii, oricum nu contăm, suntem zero pentru șoferi. Asta-i bună. Nu poți tu să mă depășești, e greu de coborât câțiva centimetri înălțime, de pe trotuar... Îți stau în cale, nu poți păși mai departe! Bătrânul a găsit pe dată motiv de taifas. Pentru el timpul nu avea decât același etalon din vechime. Ceasul i se oprea. Nu întorcea din rotiță. Mobil nu-și procura, moft, nu e mai bun decât receptorul de la fix, te sperie, îți scurtează existența. Și-i plăcea să se plimbe fără nicio treabă, să verifice piețele, grădinile publice, viața cetățenilor împărțită, bine parcelată, pe sectoare apropiate. 1,3, 2. Sau o lua altfel: 4,6, 5, că oricum avea gratuitate pe mijloacele de transport, iar la înghesuială, i se ceda și câte-un scaun, că șchiopăta cam urât. - Nu, băiete. Să știi că-mi ești simpatic. Nu te deranjam eu dacă nu mi-ai fi amintit puțin de mine, în tinerețe. Chiar dacă ai 30-40 de ani. Și eu am fost mai plinuț. Nu chiar așa voinic. Prea ai pus kilograme în plus. Suferi, las’că știu și eu ce înseamnă dezamăgirile... - Te înșeli, tataie! Și nu sufăr. Deloc. N-am nimic, să știi! Ai halucinații. Du-te de-aici, ți-am zis să nu te-ntorci de pe zebră! Du-te... învârtindu-te. Acum. Că-i verde. Și se face roșu. Să nu fii pe roșu, că pătezi zebra asta abia trasată. O faci de altă culoare. Hai, beș, plimbă ursul, ce te holbezi așa la mine?! - De unde ești măi, nepoate? Nu te-am mai văzut, iar eu știu că sunt de pe-aici, îl interogă bătrânul. - Din Pantelimon, răspunse Mida dintr-o dată, ca să nu se simtă vreo ezitare, că mințea. - Toată familia mea e din Pantelimon, replică bătrânul. Am stat și eu până în 97-98 acolo, după care am plecat. Nu cred c-ai fi din Pantelimon. Ce primar are Pantelimonul de anul trecut? - Același primar..., răspunse Mida la nimereală, ca să scape odată de bătrân. - Te-nșeli. Vechiul primar a murit. Chiar după alegerile de anul trecut, când Pantelimonul l-a reales. Poate voiai să zici că-i de la același partid, nu, nepoate? - Da, e tot din același partid, făcu Mida mai mult la mișto, ca să fie lăsat în pace. - Dar de unde? Acum este unul pepededist. Habar n-ai, nu ești din Pantelimon. Te-am prins. - Taică, bre, omule, nu mă mai scoate din sărite, du-te! urlă călcat pe coadă irascibilul Mida. N-am nevoie de sfaturile tale. Lasă-mă dracului să stau aici, să mă uit la mașini, să mă împingă oamenii din spate când se face verde pentru ei, să fiu din nou primul ce apucă roșul, să fiu întrebat de ce nu pornesc, să se uite urât ăștia la mine, să-i opresc când se face portocaliu pentru toți... - Băi, nici n-am realizat până acum! Să știi că dacă sticletele ăla îi dirijează pe șoferi, tu ai devenit deja poliția pietonală în toată legea. Dacă te-aș fi depășit când nu trebuia mă puteam alege și eu cu o amendă. - Vezi, în sfârșit ți-ai dat și tu seama, îi răspunse Mida râzând. Circulă! Acum valea, trebuie să amendez și eu astăzi, că-i onomastica mea, vreo cinci pietoni. Te-ai prins, în sfârșit. Du-te, tataie, du-te și nu te întoarce de pe zebră, că nu știi când se termină timpul regulamental și-ți dau amenda de 75 de roni! Da. Am uitat să vă spun. Mida este polițist de circulație. Lucrează și peste program, sub acoperire, cu mine. A fost promovat din Ploiești la București, dat fiind faptul că a găsit metoda cea mai eficientă de a preveni accidentele bulversante, acelea când nu se poate stabili cu certitudine dacă pietonul călcat pe zebră e de vină sau nu. De cele mai multe ori mortu-i vinovat, se știe. Atunci, Mida și-a spus: de ce să nu micșorăm riscul ca morții ce trec de pe un trotuar spre altul să mai scape de ceea ce le este scris, baremi pentru câteva luni ori câțiva ani, luând de la mine amendă? Ia să le vin eu de hac! - Hei, hei, bătrâne, ai ajuns dincolo pe roșu. Stai! Îl atenționă Mida pe bătrânelul care alergase sprinteior, însă doi pași îi mai trebuiseră să ajungă dincolo, la gura celuilalt pasaj spre metrou. Deodată își trase fermoarul de la bluza Puma și rămase în cămașa bleu a sticletelui rutier. Și întocmi următorul proces verbal, cu seria CP nr. 4235627, în două exemplare: “Încheiat astăzi, ziua 21 luna 05 anul 2013 ora 12.26 în localitatea București Agent constatator Mida Robert din BR. 505 constat că: Dl Constantin Elenescu CNP 153052106505041 act de ident. CI seria IT 685373 cu domiciliul în București str. Ștefan cel Mare, nr. 79, sector 2, în ziua de 21.05.2013 ora 13.13 locul bd. Kiseleff. Piața Victoriei a săvârșit următoarele: A traversat drumul public la culoarea roșie a semaforului pietonal. Fapta săvârșită este prevăzută de art. 60 din RPOU5195/2004 și sancționată de art. 99/1 din OUG195/2009 Stabilesc: a) Amendă în sumă de 150 lei; b) Puncte amdendă, în valoare de 2 X 75 = 150 de lei”. Bătrânelul a fost expediat de colegul meu de brigadă la CEC Bank. Mida și-a bătut puțin joc de el: a aflat că n-are nici mutație în sectorul unde-și luase apartamentul, că în buletin tot cu vechea adresă din Pantelimon figura. „Lasă, că nu mai ajunge ăsta în două zile lucrătoare de la primirea amenzii să achite amenda! Îl trimit la CEC-ul din sectorul unde stă, ca ăia să-l trimită la CEC-ul din buletin, din Pantelimon, iar de-acolo să mai meargă unde trebuie de fapt să plătească amenda: la Direcția Generală Impozite și Taxe Locale din Pantelimon. Numai dacă se grăbește, va putea plăti pe jumătate, 75 de lei.” - Tataie, ia procesul ăsta verbal și prezintă-te matale la un CEC Bank, cred că știi unde-i o sucursale mai aproape, nu? - E la trei stații cu tramvaiul 1, cum să nu știu eu? Mârâi Constantin, care niciodată în viață nu luase amendă, nici când fusese șofer de TIR și mergea până la nemți după revoluție. - Acolo să achiți până poimâine, auzi? - Achit eu. Dar să știi că haiduc la drumul mare ca tine, flăcăiașule, eu n-am mai văzut. Uite, asta mi-e sfânta cruce! După ce l-am păcălit și pe bătrânelul ăsta, am mers cu Mida să ne răcorim..., prea se făcuse cald. Am dispărut din peisaj, apoi am luat eu bluza Puma pe deasupra uniformei de vară. Pasajul bucureștean este un platou excelent pentru filmat. Mida și eu am reinventat mersul corect, pietonal, prin București. Alegem intersecția cea mai nașpa. Vorbim și cu electroniștii ce fixează minutele de așteptare la semafor, lungim durata roșului pentru pietoni, măcar cu 5-10 secunde, ca să-i fierbem acolo pe trecătorii veterani, apoi acționăm sub acoperire. Nu trebuie să fim văzuți în uniformă nici când îl acostăm pe stradă, ori aproape de celălalt trotuar pe nefericitul contravenient. Știu că suntem înjurați și blestemați. Ideea aceasta este a lui Mida. O așteaptă pe Daria, să vină prin București și să o facă să nu traverseze corect. Ea încă nu știe că Mida s-a reprofilat rapid pe circulația rutieră. Și o să constate că s-a mai îngrășat. Îndeosebi la obraji, nu-i mai este nici tenul la fel de subțire. Acum își permite să mănânce din nou la restaurant.