poem confuz

Haide, nu poti pleca asa, ca si cum n-ai fi venit niciodata, ti-am spus

Dar mi-ai intors spatele, cu fata spre mine.

Ma cuibarisem pentru o singura secunda la tine

In ochii tai.

Ti i-am sarutat pentru inca una. Stiu sigur ca nu habar n-ai avut atunci ce insemna pentru mine asta.

Nu ai intins bratele sa ma cuprinzi. nu mi-ai mangaiat puful zbarlit de pe ceafa.

Ai ramas inert, atarnand in spatiul imund dintre noi.

Eu murdara de atata tanjit dupa tine, tu rece ca reclama la whirpool care imi da fiori de cate ori o vad

Visa la o vacanta la pol, intr-un iglu barbar, tizul fetei nesabuite, iar mie mi-era prea frig, prea frig ca sa ma pot macar gandi la asta, oricand.

cum mi-e si acum. mi-e piele de gaina sufletul, uite. iarna abia se incepe, trudit, si mie nu o sa-mi fie cald

niciodata prea devreme.

Niciodata acum.

Iti dau drumul cu gestul cu care te-as chema inapoi, ca sa le confunzi si sa nu mai stii

sa nu mai stii decat mirosul dragostei in paris, asimilat numai mie. in nesabuinta mea, as fi sperat sa te ameteasca asa de tare incat sa nu mai stii daca te-am alungat sau te-am chemat

si sa vii.

Da, clar. Mai bine vino decat sa pleci.