Ciureanu Daniela Ana-Maria

Viața... Oare ce este ea? Știe cineva? Căci eu sunt învăluita de negură, Misterul ei mă doboară! Luna, stelele, cerul, Lacul din fața curții, Plopii și măreața salcie ce își scutură pletele

Nou, nimic nu pare a fi nou, totul este vechi, vechi față de ceea ce am trăit eu cândva, față chiar și de iubirea ce am trăit-o odată și mă epuizat; veche îmi pare parcă și privirea vecinilor mei,

Colegă de suferința cu propriile gânduri Zac într-o totală agonie suferind. Dospesc gândind la zile mai bune, Dar cred cu amar într-un viitor fără lumină. Dezastrul mă cheamă la

Este greu să visezi in van, Să vezi spumegând in valurile mării, Speranta... Mi-e dor de viața de ieri, Însa ma tem de viața de mâine, Dar sper... Adorm cu gândul uitat a miile de vieți, Vieți

E-un cerc uriaș de lavă Și arde spumegând de durere, Iar lacrimile se usucă de dor Și nu mai pică nici măcar un strop. Glasul naturii se arde în van Coboară și urcă precum un

E fum... Și ceață este de ieri. Cad în van frunzele negre Și țipă și zbiară căci pică din cer O negură ce înghite tot ce-i iese în cale. Galbenă este toată aleea Și parcă toată

Pe-o bancă singuratică Zăresc apus de mult Un vis ce-atârnă încă, Încremenit de timp. Și-aud șoptind în depărtări, Al ploii gând uitat Și văd rostogolite-n zări, Ale ploii

De-ai tăi ochi albaștri, Pământule, mi-e dor, Căci ploaia-i fumurie acum, și-astupă purul tău văz. I-o pătură neagră de lacrimi ce curg în gol Și ochii tăi albaștri au dispărut sub nori de