Nisip în vânt

I-am spus în repetate rânduri Ființei că nu sunt Iov! Că nu pot și nu vreau și i-am cerut să mă ducă-n Eden. - Ia mai du-te Dracu! mi-a spus nervos. Și eu i-am spus că nu mă duc, fiindcă așa am fost educat. - Și botezat! mi-a replicat Ființa. Din cap am înclinat a încuviințare. - De câte ori? curios, m-a întrebat. Când i-am răspuns că doar o dată, s-a îmbufnat și mi-a urlat: - Măcar de trei ori trebuie să te-ndoiești de mine! Altfel cum să iau cheile de la Petru și să ți le dau Sântului Þie?! Și m-am lăsat botezat de unii. Apoi de alții și iar m-am înfățișat Ființei. - Tu ce mai vrei? m-a întrebat Iar eu mă miram că m-a uitat. Și l-am rugat: - Nu-mi da soarta lui Iov că nu rezist, că am obosit și după cele deja îndurate... Mai bine du-mă-n Rai! - Ia mai du-te... și s-a oprit. Atunci și-a amintit de mine, M-a mângâiat pe cap, m-a întrebat de nevastă, de copii și de neamuri, m-a întrebat dacă m-am botezat. - De trei ori! i-am răspuns mândru că l-am ascultat. A râs. - Iove, mi-a strigat Ființa. În fantome crezi? - Nu! i-am strigat în ureche. - Dar în îngeri? - Cu siguranță, da! am șoptit. A râs. Și iar a râs. Lumea se cutremura de râsul lui. Clepsidrele râdeau de cutremuratul lumii. Nisipul aluneca vioi și nu râdea. Doar aluneca dând sens gravitației, precum în cer așa și pe pământ... - Și ce vrei de la mine, acum că te-ai îndoit întreit de mine? L-am privit ca pe un salvator și l-am testat: - Să mor... Apoi am completat rugător: - Sau o viață normală! Mi-a arătat clepsidra. Nisipul vioi abia de mai era în cer. - Facă-se voia ta! mi-a spus Ființa Și ultimul bob de nisip m-a făcut pământ.