Poezie
Părere
Toamnă
1 min lectură·
Mediu
O frunză,
căzută din vârful unui copac,
pe betonul rece și ud
al trotuarului
plin de frunze...
Mașina cu muzica dată la maximum
trece lasciv prin acest univers mortuar...
Zilele devin tot mai mici, încât îmi beau cafeaua la ora cinci,
orele se scurg ca mărgelele de ceară
pe ceva umed, indefinit...
În acest indefinit trăiesc eu,
cu totalitatea compusă din mașini stricate și ruginite,
pereți de trotuar pictați cu graffiti,
câini ucigași, porumbei care nu mai sunt demult călători —
încât acest blocaj straniu,
cu mașini înțepenite,
produce o furnicătură undeva între oase.
Și atunci, doar atunci,
se cheamă că trăiești, că respiri oxigen,
și tot angrenajul se pune în mișcare,
spre o țintă...
Un corn cu cafea.
O floare falsă.
Și apoi privirea aceea,
prin vitrina de pe trotuar...
Toate acestea strânse bine
într-un palton jerpelit.
La final, zâmbetul - fără nicio carie —
asta e tot ce am, nealterat,
vi-l dăruiesc.
Atât.
00247
0