În față, lângă celelalte

Îmi aduc și acum bine aminte ziua aceea. Era spre sfârșitul lui iulie, într-o joi, cred. De zi sunt aproape sigură, pentru că joia venea mașina cu pâine și mama mă trimisese să iau două franzele. Pe una am rupt-o pe drum și am mâncat colțul. Și acum, când simt miros de pâine caldă, uneori îmi vine în minte dimineața aceea. La nouă era deja cald. Se anunța una dintre zilele acelea în care după prânz nu mai vezi nici câinii pe uliță. Praful stătea albicios pe marginea drumului, iar din curtea de peste drum mirosea a ardei copți. O femeie îi întorcea pe o tablă neagră pusă direct pe aragazul scos afară. Eu și Mara stăteam pe treptele casei ei și beam cafea. Aveam nouăsprezece ani și beam cafeaua foarte dulce, câte două lingurițe de zahăr, uneori trei. Mara punea și lapte. Spunea că altfel îi tremură mâinile, deși fuma de dimineața până seara și asta, după părerea mea, nu-i făcea mâinile mai liniștite. Cănile le cumpăraserăm cu o zi înainte din târgul de la Frumușani. A mea era albastră, cu niște floricele albe care mie mi se păreau urâte. A ei era albă, simplă, numai cu o dungă vișinie pe margine. Le luaserăm de la un bărbat care avea pe tarabă de toate: căni, ligheane, baterii, șireturi, becuri și niște casete audio piratate cu coperți xeroxate. Ceruse o sută cincizeci de mii de lei pe amândouă. Mara i-a dat o sută douăzeci de mii și a plecat cu ele înainte ca omul să se răzgândească. — Vezi? Așa se face comerț, mi-a spus. — Ai furat treizeci de mii de lei de la om. — N-am furat nimic. Am negociat. Asta era Mara. În dimineața aceea purta un tricou galben, prea larg pentru ea, pe care scria ceva în engleză. Nu mai știu ce. Știu însă că avea o pată mică de cafea lângă litera de la început. Își prinsese părul cu un elastic verde și avea oja roșie sărită aproape complet de pe degetul mare. Țin minte toate prostiile astea. Nu țin minte de la ce ne-am certat. Am încercat ani întregi să-mi amintesc. Am refăcut dimineața aceea de sute de ori, minut cu minut. Uneori mi se pare că fusese vorba despre un băiat. Alteori cred că era ceva legat de plecarea mea la facultate. Poate că niciuna. Știu numai că, la un moment dat, nu mai râdeam. Mara și-a stins țigara de marginea treptei. Gestul ăsta m-a enervat și mai tare, pentru că maică- sa o certa mereu că lasă urme negre pe ciment. — Bine, am spus. Fă cum vrei. — Exact asta fac! A intrat în casă. Eu am rămas pe trepte și am băut din cafea, deși se răcise. De după gard se auzea radioul vecinului. Avea atelier în curte și ținea aparatul pornit toată ziua. Înăuntru era aceeași Dacie 1300 ponosită, la care părea că lucra de o veșnicie. O revopsise de curând în Alb 13 și era tare mândru de ea. Din când în când pornea și un polizor și pentru câteva secunde nu se mai auzea nimic altceva. Mara a ieșit cu geanta pe umăr. — Unde pleci? N-a răspuns. Am mers după ea până la poartă. Acolo puteam s-o opresc. Multă vreme am spus asta în felul acesta: puteam s-o opresc. De parcă aș fi știut ce urma să se întâmple. De parcă Dumnezeu, soarta sau cine mai ține socoteala lucrurilor de felul ăsta îmi dăduse mie o probă și eu o greșisem. Dar atunci nu știam nimic. Eram doar două fete de nouăsprezece ani care se certaseră. — Bine. Pleacă atunci. Mara a făcut câțiva pași, apoi s-a întors. — Lasă... Vorbim mâine. Nici măcar nu părea foarte supărată. Asta mă doare cel mai tare când îmi amintesc. A plecat pe jos spre stație. Avea un mers pe care îl recunoșteam de departe, puțin grăbit, cu geanta lovindu-i șoldul. Am privit-o până a trecut de magazin și a dispărut după gardul familiei Stan. Am vrut s-o strig. N-am strigat-o. M-am întors în casă. Pe masă rămăsese jumătatea de pepene de cu seară, acoperită cu o farfurie. Am băgat-o în frigider și am împins ușa până a prins. Încăpățânat mai era și Fram-ul ăsta. Întotdeauna trebuia să te asiguri că s-a închis bine. Am spălat cana mea și am pus-o cu gura în jos lângă chiuvetă. Pe a Marei am lăsat-o acolo. Mai avea două degete de cafea cu lapte. Am plecat acasă înainte de prânz. Căldura se lăsase peste sat și asfaltul se înmuiase pe margini. La stație erau câțiva oameni. Îi văd și acum, deși nu le-am știut niciodată numele: un bătrân cu o sacoșă din rafie, o femeie cu un copil și un bărbat în salopetă albastră care fuma. Nu era Mara. M-am gândit că prinsese autobuzul dinainte. Atât. N-am avut nicio presimțire. N-am simțit frig pe șira spinării. Nu s-a oprit timpul. Păsările n-au tăcut. Viața nu te anunță. În seara aceea am mâncat cu ai mei. Tata s-a uitat la știri. Mama a strâns masa. Eu am stat o vreme la telefon cu o colegă și m-am plâns de Mara. Nu mai știu ce am spus despre ea și mă bucur că nu mai știu. M-am culcat hotărâtă să n-o caut a doua zi. Să mă caute ea. Dimineața m-a trezit mama. Nu m-a strigat din bucătărie, cum făcea de obicei. A venit lângă pat și m-a atins pe umăr. — Ridică-te puțin. — Ce e? A stat câteva secunde fără să spună nimic. — Mara... — Ce-i cu Mara? — A făcut o embolie pulmonară azi-noapte. Nu știam ce e aia. — Un cheag de sânge, a spus mama. La plămâni. Restul nu l-am înțeles din prima. Mama vorbea, iar eu mă uitam la nasturele de sus al halatului ei. Era prins greșit și materialul stătea strâmb. La un moment dat am întrebat: — Dar e la spital? Mama s-a așezat pe marginea patului. Atunci am înțeles. Nu am plâns. M-am ridicat și m-am dus la baie. Mi-am spălat fața. Am pus pasta pe periuța de dinți și am început să mă spăl. Mama a venit după mine. — Ce faci? Nu știam. Am continuat să mă spăl pe dinți. Ani mai târziu, când încercam să-mi amintesc dimineața aceea, acesta era lucrul care mă rușina cel mai tare. Prietena mea murise și eu mă spălam pe dinți. Acum știu că omul face lucruri ciudate când nu poate cuprinde ce i se întâmplă. La înmormântare a fost foarte cald. Oamenii căutau umbra pomilor și își făceau vânt cu batistele de la lumânări. Pe a mea se scursese ceară de la lumânarea aprinsă. Cineva împărțea sticle cu apă. Mama Marei stătea aproape nemișcată. Eu mă uitam la pantofii mei. Aveam noroi uscat pe cel stâng și, pentru câteva minute, singurul meu gând a fost că trebuia să-l fi șters acasă. Am plâns abia trei zile mai târziu. M-am dus la ei să-i duc mamei ei o sacoșă cu niște lucruri trimise de mama. Nu mai știu ce erau. Camera Marei era aproape neschimbată. Patul nefăcut. Un prosop aruncat peste spătarul scaunului. Pe oglindă, fotografia noastră alb-negru de la ștrand, în care ea ieșise cu ochii închiși și voia s-o rupă. Pe masă era cana albă. Cineva o spălase. Mama ei a observat că mă uit la ea. A luat-o și mi-a întins-o. — Ia-o tu. Am dat din cap că nu. — Ia-o... La mine n-o să bea nimeni din ea. Atunci am început să plâng. Există plânsul acela care nu reușește să iasă din tine. Te doare atât de tare, încât ai vrea să plângi și nu poți. Ceva urlă în tine, dar ochii nu dau drumul lacrimilor. Rămân uscați. Și tocmai asta doare și mai tare, pentru că simți că ai da orice să poți plânge. Și apoi se întâmplă ceva. Un cuvânt. Un miros. O cană pe care cineva ți-o pune în mâini. Și se rupe ceva. Am strâns cana Marei la piept și am plâns. Am plâns cum nu știam că poate plânge un om. Încercam să trag aer și nu puteam. Îmi ștergeam obrajii și lacrimile veneau iar și iar, iar și iar. Mama ei m-a luat în brațe și atunci a fost și mai rău. Pentru că brațele acelea ar fi trebuit s-o țină pe Mara. Nu mai puteam să mă opresc. Plângeam cum nu mai plânsesem niciodată. Și nici n-am mai plâns vreodată în felul acela. Și cred că abia atunci am înțeles că Mara nu mai venea mâine. Am luat cana acasă. N-am băut niciodată din ea. Am dus-o la facultate învelită într-un număr vechi din România liberă. Am avut grijă de ea mai mult decât de unele lucruri scumpe. Când m-am mutat din cămin, am împachetat-o iar. Când m-am căsătorit, am dus-o în apartamentul nostru. Când ne-am mutat de acolo, am dus-o în casa următoare. Soțul meu știa că nu trebuie s-o folosească. Copiii nu știau nimic. Anii au trecut fără să-mi ceară voie. La început mă gândeam la Mara în fiecare zi. După aceea au început să treacă zile, zile ale uitării, zile întregi fără să mă gândesc la ea. Apoi au început să treacă săptămâni. Într-un an am uitat ziua în care murise. Mi-am amintit după miezul nopții. M-am ridicat din pat și m-am dus desculță în bucătărie. Am deschis dulapul. Cana era acolo. Am atins-o și m-am simțit îngrozitor. Credeam că așa începe uitarea. Întâi uiți o dată. După aceea uiți un gest. Pe urmă o voce. Vocea chiar am uitat-o. Nu știu când s-a întâmplat. Dacă închid ochii, o văd. Îi văd părul, degetele, felul în care ținea țigara. Îmi amintesc că râdea tare. Dar nu-i mai aud glasul. Multă vreme m-am pedepsit pentru asta. Și pentru poartă. Mai ales pentru poartă. În toate poveștile pe care mi le-am spus după moartea ei exista o variantă în care alergam după ea. — Mara! Ea se întorcea. O chemam înapoi. Mai făceam o cafea. Ne împăcam. Rămâneam cu ea până seara. Când i se făcea rău, eram acolo. Chemam ajutor și ajutorul venea la timp. Aici mă opream de fiecare dată. Nu aveam de unde să știu dacă aș fi putut schimba ceva. Dar în nopțile în care nu dormeam eram sigură că da. Mi-au trebuit douăzeci și ceva de ani ca să înțeleg că fata aceea de nouăsprezece ani de la poartă nu avea de unde să știe. Într-o dimineață, mult mai târziu, am deschis dulapul să-mi iau o cană pentru cafea. Nu mai era niciuna. Soțul meu le pusese pe toate în mașina de spălat. Toate, mai puțin cea albă. Era în spate, acolo unde o țineam de ani de zile. Am luat-o. Avea o ciobitură foarte mică lângă toartă. Nu-mi aminteam să fi fost acolo. Am stat cu ea în mână. Apoi am pus-o sub aparatul de cafea. Mi-a fost greu să apăs pe buton. Pare caraghios acum. Era o cană. Cafeaua a început să curgă. Am pus și lapte. Nu știu de ce. M-am așezat la masă și am băut prima gură. Nu s-a întâmplat nimic. Nu am plâns. Nu am simțit că Mara era lângă mine. Nu am auzit vreo voce. Cafeaua era chiar proastă. Avea gust de lapte. Urăsc laptele în cafea. După câteva minute a intrat fiica mea în bucătărie. A deschis frigiderul și a rămas cu ușa deschisă, cum făcea mereu. - Închide frigiderul. L-a închis. Apoi s-a uitat la mine. — De unde ai cana asta? — O am de mult. A luat sticla cu lapte. — E drăguță. — Era a unei prietene. — Care prietenă? Am vrut să-i spun. Pentru prima dată, am vrut cu adevărat să-i povestesc cuiva despre Mara fără să încep cu moartea ei. — O chema Mara. Fiica mea s-a așezat. — Și? M-am uitat la ea. Atunci mi-am amintit de târgul de la Frumușani. De cei treizeci de mii de lei negociați. De tricoul galben. De casetele piratate. De fotografia alb-negru în care ieșise cu ochii închiși. Și, după atâția ani, mi-am amintit ceva ce uitasem cu totul. Mara nu suporta coaja de la lapte. Când eram mici și ne făcea mama ei cacao cu lapte, o aduna cu lingurița și o punea în cana mea. Am început să râd. Fiica mea s-a uitat nedumerită la mine. — Ce e? — Nimic. Mi-am adus aminte de ceva. I-am povestit. Nu despre embolie. Nici despre faptul că în ultima vreme nu-și mai lua pastilele. Despre Mara. Când am terminat cafeaua, am spălat cana și am pus-o în dulap. De data asta n-am mai împins-o în spate. Am lăsat-o în față, lângă celelalte.