Poezie
stepa cailor de rasă
1 min lectură·
Mediu
nuanțele dau liber cailor de cursă în alergare.
ei nu-și rup picioarele dacă tropăie pe realitate
ca pe hipodrom,
doar sunt împușcați într-un ochi
cu semne,
fără hăț,
fără zăbală,
produse ale ideii de a ține individul cu două picioare
deasupra lor.
ochiul rămas tânjește după semnele care l-au chiorât,
jockeul e rasat cât cuprinde, încrezător
în lestul ăla care zace deasupra scărilor
ca handicap,
iar cravașa e, într-un fel, provenită
din păr din coadă.
așa pricepi cel mai repede că a bate câmpii
este un exercițiu controlat cerebral
prin autoflagelare,
sub semn egal și sub o religiozitate văruită
ca veceurile rurale.
doar vorbim despre caii desprinși
de carele lor de luptă,
îmbătați de șampania pariorilor și lăsați să pască
în imaginația lor, dacă aceasta există;
doar crescătorii de cai mențin această idee pe considerentul
că e singura șansă în a le câștiga atașamentul.
am cunoscut un cal acum câteva zile.
sub ochelarii de soare se vedea un început de împușcare
bastonul cenușiu și rana din piept lăsa să se înțeleagă că,
da, fusese împușcat de curând
și lăsat să plece spre o stepă oarecare
de aceea aștept vremea când îmi voi rupe un picior.
sau voi orbi.
043722
0
totuși
că ar fi necesară sacrificarea unui ochi
pentru a putea zvâcni
liber
pe un drum doar pe jumătate
văzut?
Adela