Doi oameni monologhează

unul: In fiecare din noi se produce o ruptura la un moment dat, de parca am fi intr-o barca si parca barca ar da sa se scufunde. si ajungem sa ne intrebam: ce caut aici? dar barca pluteste in continuare, in voia curentilor. poate ne intrebam apoi: ce-am facut pana acum? ei uite ca am facut si asta si asta si asta. si manuim din nou, mai vigurosi vaslele. ne luam insotitoare, ne crestem ajutoare si ne aciuam linistiti la un mal, dar vaslim de parca ne-ar paste cascade si hauri. Valtoare pentru moara, e si asta ceva. celalalt: Intr-o vreme eram multumit ca fac si sunt ceea ce vreau, iar existenta mea era totuna cu imaginatia mea: ca un bun crestin, traiam in armonie perfecta cu toate virtutile posibile. un singur defect aveam, pe care-l rezolvam tot in imaginatie: imi ofeream inamici lipsiti de orice fel de idealuri si-i despovaram de (povara) de a fi oameni utilizand reteta silogistica: omul este o fiinta nobila, nobletea obliga; in consecinta, a fi om este mai mult decat un dat, este o obligatie. Mare lucru nu am realizat cu toate acestea; macar sunt multumit ca nu a reusit sa ma inghita nepraznicul viciu al lipsei de spirit, al multumirii cu ignoranta, al persiflarii idealurilor si pe ale lor inca ingeri purtatori pe bietele aripi.