Ciobanu Dan

interesanta prezentare cu atat mai mult cu cat in ultima vreme am redescoperit frumusetea aparte a poeziei scurte; si cu siguranta un punct de plecare pentru cei ce vor sa exploreze fenomenul haiku

e o senzatie de o suprapunere de pelicule; autorul pare ca se joaca cu rolele de celuloid dar acestea se strang in jurul sau ca niste serpi uriasi si atunci la insfaca si rupe un brat de imagini, fix la 21.44, fiecare din alt film, din alt timp, din alta lume, dar mereu cu o ea si mereu cu un el; din aceasta cauza miscarea nu pare sa aiba nici o directie, personajele par a trece unul prin altul fara sa se intalneasca, iar contururile nu par a se defini; nu e nici vineri, nici duminica, nici marti, tania incearca sa ne pacaleasca… e sambata 13, 21.44 si atat

La multe, multe bucurii, Carmen Mihaela...

Aseara cand am deschis usile (stii tu care) am avut o surpriza. N-am mai gasit nici un drum catre “dincolo” pentru ca toata usa era blocata de un tablou urias. Un tablou cu nuante reci de buze umede și dinți regulați de pește carnivor, de viata dusa in palme pe scari (in jos sau in sus?!), de cafea neagra varsata peste compendiile de psihanaliză, un tablou cu cenusiuri de dimineti nude si taceri zvacnind in tample… Un domn serios, chiar grav, cu profil de intelectual, trona in stanga iar in dreapta……o rochie lunga, oranj, tranparenta si o pereche de maini albe in care se poate citi… tristetea.
Nu-l recunosc pe domnul …… Xavier, cum spui tu, desi se poate sa ne fi intalnit… Iar fata…lipsea din rochia cea lunga, oranj, transparenta, cand am trecut eu…
Noroc ca la intoarcere m-am intalnit cu un domn simpatic ce rasucea pe cer niste ustensile de pictat si cu o gasca de sunete de clarinet…… sau de pian…… sau de trompeta…… nici eu nu mai stiu…

P.S. Leon cred ca il cunoaste pe Basil; aseara cand am trecut pe langa el mi-a facut cu ochiul…
(Leon e guppy-ul meu blue neon)

O printesa cu mainile mici si albe adunate scoica, citind palid din Henry Miller, razand moale si fad, ridicand cescuta cu lapte de pe tava de argint, se arata privirii ochilor celor doi…
O lupoaica rostogolita prin ierburi crude, cu melci si padure de fagi, cu pielea de femeie alb-tematoare intinsa la interior, se ridica ochiului deschis inlauntru…

Am stat aici o vreme… S-o vad… Si n-a aparut. Doar fata cu pielea calda, cu mainile mici si albe adunate scoica, cu impresionistii surghiunuiti la mansarda, cu prozatorii rusi iesind rand pe rand dintre copertile groase cu colturi metalice si cu vise de lupoaica stergand cu botul umed lacrimile iscate de dor si de ne-traire…
Am stat ceva… si n-a venit, asa ca m-am retras in varfurile picioarelor…

Deschid usile din spatele dulapului. Intru incet. Parchetul ca o oglinda scraneste sub greutatea mea. Mi-e teama sa mai fac vre-un pas. E o liniste de cristal, desi dintr-un colt se aude in surdina Bach. Miroase a tutun de pipa, nearomat… englezesc…tare… Si parca mai simt licarind o mireasma… Da, e un parfum discret de femeie… nu stiu daca e un parfum sau daca pur si simplu asa-i miroase pielea… a lacramioare… Deschid usa complet… ii zaresc… Pe amandoi. El indiscutabil un gentleman englez. Impecabil. Ea… un fluture cu aripi transparente si subtiri ca un gand despre zbor, deghizat in femeie. El privind rece si gol spre niciunde… desi pare a citi din Le Figaro, ea topind visele in caldura lumanarilor din sfesnicului de bronz cu trei brate asezat in dreapta…El inefabil, ca un contur fara greutate, ca un gand… Ea vie, vibrand rosietic si cald….
Ooops, suna telefonul… Nu mai conteaza… Au disparut si el si ea, si dulapul… au ramas doar cuvintele… si visele…

Amelie… ce-si vantura ziua copacii semeti prin privirile trecatorilor, pentru ca seara sa-si macine in bocete visele…
Amelie… ce-si impleteste noaptea tristetile in razele lunii, pentru ca ziua sa-si schimbe rochia si sa citeasca cu ochii senini scrisori de dragoste niciodata desfacute…
Amelie… ce a ajuns cu ochii inchisi de pe dunga alba a strazii (pe care credea ca o poate tine dreapta)…pe dunga alba a cerului.
Grija mare la deschiderea ochilor…

P.S. Ce lume multa in camaruta mica cu tablouri de anticar…. Pe domnul colectionar nici nu am apucat sa-l zaresc, dar stiu ca este aici pentru ca i-am vazut manusile din piele de caprioara si umbrela pe marginea fotoliului de la intrare…

Ai avut vreodata senzatia ca lumea in care traiesti nu este cea reala, ca exista undeva o alta cu totul altfel…?! Ai sperat vreodata ca in spatele usii de la dulap exista o poarta catre lumea cea adevarata sau ca oglinda valurita se va topi ca o cascada pentru a te lasa sa treci “dincolo”…?!
Tablourile tale mi se par atat de familiare. Si strada cu felinare, si casa cu cerdac, si muscatele rosii, si Gymnopedie no 1, si fotografia cu rame de mahon de pe semineu, si pianul si mirosul obsedant de liliac, si sunetul alb de saxofon si flaut, si rochia de satin rouge... Am fost candva acolo, le-am atins…
Il recunosc si pe domnul care intra in fiecare dimineata in pravalia cu tablouri de anticar si nu cumpara nimic. Si pe doamna in toaleta de moire roseé. Ne-am mai intalnit…

Si iata ca usa din spatele dulapului se deschide din nou…