Cioban Stela

din liră ea duios tăcea cădea o liniște deplină și-o strivea mergea trăgând trecutul după ea rar câte un câine îi lingea privirea nu se pierdea ușor cu firea smulgea din viață clipe și

ce simțeam cum se jucau cuvintele în palma ta cum spaima se plimba printre clipe spaima că s-ar putea să vii dezlegând trecutul ca pe un câine ademenind prezentul cu gustul cumplit

înveșmântez clipa cu zdrențe la mâna a doua o ia razna tăcerea asta bolnavă nu se naște nimic în maternitatea gândurilor doar un pui de somn îmi ciugulește genele visez cu ochii

îmi fug gândurile ca iepurii peste câmp aleargă către tine să te sufoce între brațe să te sărute cu buze lacome gândul meu bolnav de tine pansat cu lacrimi mângâiat de privirea

am luat bătaie el mi-a boxat sufletul până l-a făcut praf și-a luat zdreanța de mână și au plecat pe drumul fericirii soarele răsărea dintre picioarele ei și îi lumina lui viața eu

nu vom pleca niciodată din această poveste am intrat în ea cu tot trupul și sufletul și am ferecat ușa suntem noi doi și veșnicia unor clipe care curg ca un torent peste

culeg întunericul dintre clipe dezdoi tăcerea din glasul adormit mă dărâmă viața lovită de soartă cu picioarele amarul trist și posac șerpuitor târâindu-se peste iarba clipelor

penumbra misterioasă privire glaciară căreia i se sparge gheața dorințele își piaptănă clipele apoi le târâie în lesă amintirea se lăfăie între gânduri gândurile negre s-au decolorat câinele

ce-o să te faci când vei fi mare am întrebat copilul ce se juca în nisipul inimii mele o să mă fac mare și atât atât de mare încât cerul se va înfinge în mine și-și va scutura

stau și înfing cuțite în puii cu colți ai gândului îmi rânjesc pe sub mustețe se tolănesc și scot răgete din boturile lovite stau undeva între noapte și zi cu glasul înfipt în inima

mi-am despachetat surâsul ca pe un bagaj de sentimente alunecând peste buze tu privești sprijinit de lună ca de umărul nopții doar liniștea străpunge absența unui cântec care să

gravitația cade iubirea și se face praf împinsă de lună cu brațul pe țărmul interzis el și amanta se tăvălesc stelele privesc și se aruncă de pe cer plonjează în apa ochilor mei în care

ca într-o mahmureală mă doare fruntea inimii sub coarja mea se izbește răcnește se zbate viața să iasă prin crăpături spărturi peșteri cratere peste tot tot eu târâind după

dezleg misterele din ochii tăi le rup lanțurile când mă uit în adâncul ochilor tăi amețesc de iubire și alte chemări aș vrea să mor căzând în abisul inimii tale să mă sfărâm să mă zdrobesc

pleacă te rog pleacă pe ușa inimii mele ca să o zăvorăsc să nu năvălească ploaia să-mi scufunde visurile mi s-au scufundat corăbiile gândurilor toată flota eu plutesc în derivă mă agăț