Cioban Stela

în pădure era un copil în copil era o poiană în poiana din copil se zbenguiau căprioare în căprioare goneau poiene în mine este un copil o poiană o căprioară toate

ține ochii închiși când te sărut să nu-mi vezi sufletul alergând prin tine păsările cântânde se vor izbi de tâmpla ta să-ți vor zbura prin glas soarele își va stoarce lumina și-o va

mi-ai înșfăcat inima mi te-ai înfățișat ca o pădure copaci cu rădăcini retezate atârnați de capătul nopții timpul fuge prin vene și se izbește de sângele clipelor ochii larg deschiși

câtă durere răscolește în mine o lacrimă de-a ta cade ca o stâncă peste suflet și-l doboară îmi șterg inima cu batista să-i îndepărtez suferința plâng cu petale lacrimi de sânge se

mă lovești în miezul gândului cu privirea mă dezlegi de mine mă prinzi de tine ca pe o eșarfă fluturată de vânt îmi arunc dorul de tine în brațele dimineții îți mângâi cuvintele rămase în

ne-am întâlnit într-o vară când noaptea cădea peste noi ca o cortină peste lume închizându-ne după ea marea-și scutura trupul încercând să se agațe de noi se zbătea clipa înfiptă între

nu-mi gâtui amintirea cu tine și mine sub trupul lunii încolăciți de timp cu buzele contopite pierdute de sine în sine nu-mi sugruma visul cu tine și mine sub trupul soarelui răsărit de

mi-ai răpit timpul urlă viața lovind cu piciorul în inima mea până o pasăre albă se rupe din mine și zboară spre inima unei stele mi-ai răpit gândul se plânge pasărea cu privirea

în alergare pe străzile inimii indicatoare false vreau să ajung la dar cine nu vrea destinație imprecisă vreau și asta înseamnă că zeama voinței s-a impregnat în pământul gândului și a

nu te închide în iubire ca într-un turn de soare despic cerul cu privirea și-l demolez calc peste raze rup fâșii de gând și te înfășor în ele până sângele din venele tale se prelinge în

pășesc pe o stradă care se înconvoaie în mine ca o bucată de sârmă din lacrimile trecutului storc un cocteil și îl sorb cu plictis întorc încă o filă din destin apoi o smulg îmi

am nevoie de singurătate să-mi înfulec gândurile să le diger alerg spre mâine printre momente printre morminte în care mi-am îngropat zile și nopți licoarea cu gust de viață îmi rămâne pe

privită de sus par doar o sau nu par nimic o legănare de aripi în cușca tristeții.

am ridicat un colț al adevărului realitatea curgea peste mine prin crăpăturile vieții mișunau insectele galbene în insectar doar aripi smulse furnici da furnici se dădeau cu capul