Cioban Stela

privirea mea se descompune se risipește peste chipul pământului care doarme la picioarele mele ca un copil uitat în iarbă pășesc peste inimă precum pe o pajiște înflorită emoțiile țâșnesc

mă apasă tristețea până îmi strivește inima țâșnesc din mine lacrimi visuri moarte corăbii cu amintiri coșmarele aleargă după mine ca niște câini care mă mușcă de suflet am adormit cu

mă latră noaptea ca un câine mușcat mușcător mă sfâșâie trecerea prin viață ca un câine turbat rupând fâșii din mine mă moare gândul care abia se naște cu o sabie în mână cuvinte

interiorul gândului ca o cameră în care întunericul joacă șah cu lumina o cheie din stele deschizând noaptea o nemișcare a vieții o înțepenire a clipei suspendată între nori eu și tu două

el e începutul de unde încep eu să tremur ca o ramură de unde încep eu să fiu ca o viață sorbind viața din paharul chipului lui el e începutul de acolo încep a mă naște cu strigăte de

în urma ta gândul se întinde ca o umbră mătură amintirea ai plecat ducând în buzunar inima mea ruptă timpul s-a făcut de piatră viața a început să curgă cu nepăsarea unei ape care

primăvară cărând în brațe păsări care au uitat să zboare ciocuri înfipte în gândul prăbușit sub talpa vântului privesc prin fereastra timpului zborul lin al clipelor ziua de mâine vine

casa mea în scorbura dimineții mă ascund de negura care străjuiește gândurile înfierbântate tărâmuri de umbre și idei pașii descălțați de tăceri viața scurtă a clipelor târâită printre

el a căzut de pe cer și s-a făcut țăndări s-a spânzurat cu mâna mea atârnă sinistru se leagănă sinistru în inima mea moartea l-a mușcat de gât din rană se revarsă păcatele negre care put

nici nu ai habar câtă iubire ai aruncat peste inima mea pâna ai strivit-o ea este doar un abur cu miros de narcisă care mi-a fugit pe toate drumurile respirației s-a pitulat în gropile

am inventat scrierea pe ape pe fluturi pe vânt cuvinte zdrențuite cerșesc adăpost în inima mea veniți să vă hrănesc cu lumină să vă adăp din fântâna glasului meu un înger

m-am născut pe o planetă unde mărăcinii îmi invadau viața mi-au crescut plante pe suflet buruieni printre speranțe mi-a căzut inima în adâncul unei căutări de sine în sine mașinile

dă din picioare de parcă ar pedala pe aleile inimii privirea ta răpusă străpunsă de raza de soare ruptă din trupul e oare trupul soarelui sau soarele trupului ceva pedalează prin mine

cum așa am întrebat dimineața care se spărgea în mine cioburi de timp pășesc prin propria viață ca pe un teritoriu străin mă tai în amintirea aruncată de trecut mă prăbușesc în

mi-am îngropat în frig oasele inimii oseminte schelet dezmembrat frigul țipa ca nebun nu vroia mormânt să fie totul e o nebunie cu fulgi presărați peste ea albi ca niște îngeri căzând

tu și eu muzica asta care se rupe din osul mării murmur tumult privirea mea înaintează ca o armată să cucerească redute de soare să demoleze întunericul sunt doar o ramură care crește din

totul e în ceață ceața se desprinde bucăți și-mi cade din creier ce vrei de la viață dar ea ce vrea de la mine mă ține într-o cușcă cu gratii de nori mă ține într-o cameră cu