Cioban Stela

ce caut în această poveste păi cred că am căzut în ea ca într-o apă mâinile și picioarele îmi sunt legate înot doar cu inima care înghite iubire până la sufocare tu ești insula

nu știu dacă ăsta-i drumul prin Paradis nenorociri zac îngropate sub țărână adânc tot mai adânc țipătul lor înăbușit se agață de marginea gropii hohotele de râs ale îngerilor care se

sunt atât de îndrăgostită iubirea este un obiect tăios înfipt în inimă doare atât de mult dar nu pot să-l scot fără să-mi smulg inima s-o fac să sângereze până la moarte te iubesc dureros de

la început de an prind imprevizibilul ca pe un tren care gonește printre clipe nu știu ce aduce viitorul sau știu aduce în brațe iubirea o poartă din trecut în prezent o aruncă în viitor luna

îmi storc inima să adun toată durerea vântul îmi târâie tristețea prin oraș mă prăbușesc în albia uitării viața mă urmărește ca pe o hoață de visuri mă condamnă tăcerea la

am dărâmat ușa dintre inimile noastre am dat buzna în tine cu tot universul meu plin de visuri te-am luat de mână și am plecat prin viață hai-hui ca doi fugari ne-am ascuns între

dă-i bice pe spinarea dimineții cai decapitați gonesc peste câmpul în flăcări dă-i bice până noaptea va cădea răpusă cu o gaură-n cap din care vor ieși visuri însângerate dă-i

stau de veghe îmi număr lacrimile ca pe boabele de struguri care-mi hrănesc gândurile trupul meu cioplit din lacrimi este clădit pe singurătate cărămizi înghesuite în inimă pe care se înalță

se crapă întunericul pășesc peste cioburi de lună îmi sar în brațe stele nebune noaptea se întinde prin mine împingându-mă spre cer cocoțată peste aerul leneș al nopții care-și trage

camera își pipăie pereții în căutarea unei spărturi prin care să se reverse scaunele fug picioarele se împiedică se împleticesc masa solemnă își mănâncă farfuriile patul doarme tolănit pe

eu sunt lacrimă căzută în vânt sunt vântul care-i smulge lacrimei un surâs și fuge cu el către viitor cu o fugă împiedicată de piatra de vis scuturată eu sunt ceva între ființă

dă-mi jos rochia de pe suflet sărută-mi palma gândului tu și eu și stelele de pe cerul iubirii luminând și sfâșiind bezna era întuneric în viața mea când cometa inimii tale mi-a

am aprins lumina din mine mi-am încălzit mâinile sufletul sunt o lumânare care arde și arde tot începând cu amintirile s-au aprins și au ars scrumul se înghesuie în văgăuna timpului o

dă-mi voie să-ți deschid rănile din ochi să țâșnească clipele peste tine ca un puroi murdar cu toate femeile care te privesc gelozia mea să te cuprindă cu brațele să se încolăcească

mă simt dărăpănată ca un zid surpat sub care mișună păianjeni ceva mă mușcă de suflet o tristețe galbenă cu ceva icter plutind prin ea îmi deversez amintirile în trecut le încui

ne naștem obosiți venim să luptăm vlăguiți storși ca niște cârpe luptăm să trăim și trăim să luptăm frunzele luptă să se țină de ramuri dar toamna le smulge brutal și le aruncă în

o să mă strecor pe ușa din dos a lumii o să-mi fac casă sin incertitudini regrete zâmbete o să regret zâmbetul acesta agățat de chipul meu ca un spânzurat de funie o să-mi încolăcesc

mi-am inventat pereți în trup pe care am lipit afișe cu viața mi-am inventat trup în pereți înconjurat de cărămizi de stele ușor surpate ziduri ruinate sub care mișună insectele