Cioban Stela

eu sunt lacrimă căzută în vânt sunt vântul care-i smulge lacrimei un surâs și fuge cu el către viitor cu o fugă împiedicată de piatra de vis scuturată eu sunt ceva între ființă

dă-mi jos rochia de pe suflet sărută-mi palma gândului tu și eu și stelele de pe cerul iubirii luminând și sfâșiind bezna era întuneric în viața mea când cometa inimii tale mi-a

am aprins lumina din mine mi-am încălzit mâinile sufletul sunt o lumânare care arde și arde tot începând cu amintirile s-au aprins și au ars scrumul se înghesuie în văgăuna timpului o

dă-mi voie să-ți deschid rănile din ochi să țâșnească clipele peste tine ca un puroi murdar cu toate femeile care te privesc gelozia mea să te cuprindă cu brațele să se încolăcească

mă simt dărăpănată ca un zid surpat sub care mișună păianjeni ceva mă mușcă de suflet o tristețe galbenă cu ceva icter plutind prin ea îmi deversez amintirile în trecut le încui

ne naștem obosiți venim să luptăm vlăguiți storși ca niște cârpe luptăm să trăim și trăim să luptăm frunzele luptă să se țină de ramuri dar toamna le smulge brutal și le aruncă în

o să mă strecor pe ușa din dos a lumii o să-mi fac casă sin incertitudini regrete zâmbete o să regret zâmbetul acesta agățat de chipul meu ca un spânzurat de funie o să-mi încolăcesc

mi-am inventat pereți în trup pe care am lipit afișe cu viața mi-am inventat trup în pereți înconjurat de cărămizi de stele ușor surpate ziduri ruinate sub care mișună insectele

îmi afund privirea în frunzișul mâncat de lumină fruntea transpirată vocea legănată de o rază încâlcită ispite dospite în interiorul minții beție de culori scurse dintre nori direct în gura

voi fi o ploaie peste pământul trupului tău lut frământat sub tălpile vieții când raza iubirii se va întinde ca o coardă de chitară gata să arunce armonie în gura haosului să-l

prin mintea mea mirosul de viață se plimbă mireasma clipelor suspendate de cer atârnând de capătul norilor sfori mă leagă de orașul în agonie cu străzi șerpuind printre amintiri cu

cu colțul gândului izbesc tâmpla pământului sare iarba în câmp ca o căprioară tâmp nu vânez nici flori nici stele ci doar dor de rândunele îmi fac cuib în colb de stea îmi fac stea din

cea mai grea luptă e cu tine însăți să-ți biciuiești stelele din inimă să-ți muști luna și s-o scuipi în univers toată frumusețea din tine zace paralizată cu trupul în ghips și totuși