Cioban Stela

sărbătorile de iarnă bat la ușă se furișează în mine cu sănii și clopoței alunecă pe potecile inimii eu sunt plecată din mine sufletul meu agățat de tine ca un glob în brad strălucitor și

mi-am sfărâmat amintirile cu sufletul stelelor migrând cu miezul cuvintelor plângând păsări rup norii cu ciocul îmi întind o aripă până la vis îmi întind un vis până la aripă dar visul din

desprind din soare raza de dorință doresc din soare să moară o suferință sufăr de viață și mă înghite timpul răstimpul zbateri arderi aruncate în abisul gândului pământului udat cu

zornăie ca niște chei aruncate în peretele zilei clipele desprinse de ele însele soarele își aruncă lumina în ochii mei până mă orbește nu mai văd ziua de mâine venind legănat pe

eu cuprind dimineața cu ochiul clipei soarele mă îmbrățișează cu o rază ruptă tai orizontul cu cuțitul cuvintelor norii se prăbușesc în brațele vieții sunt o piatră căzută în adâncuri de ce

planetele dansează pe muzica sferelor îmi cântă stelele în ochi cântec de viață apoi pleacă din ochii mei spre altă noapte se agață de marginea lunii mă agăț și eu de întuneric și-i smulg

poezia e un câine care mușcă hălci de soare se îmbată cu nostalgie târâie gândurile printre florile inimii sentimente ce alunecă în albia râului secat până se revarsă se zbat nebune

fiecare dimineață se desface ca o floare arsă de soare ne dăm întâlnire în lumea mea de piatră ne lovește amintirea clipei prezente care galopează spre mâine stau în colțul meu și

vorbele tale sunt late ca niște fâșii cu care îmi leg gândurile roșii și negre sunt construcțiile fantezie castelele memoriei pereții vieții împroșcați cu soare fluidă dimineața curge în

cu desăvârșire sau fără uriașa victorie a soarelui în luptă cu norii negrii norii răpuși se prăbușesc din cer noi privim cum răsare soarele din inimile noastre îndrăgostite pe plaja

am închis subiectul și am pus lacătul pe el cineva trage de gratii se izbește cu capul de lună vânătăile sunt albe pete de lumină pe chipul vieții dezamăgirea ce o fi și asta pare o

verde în constelația stelelor timp împușcându-se în mine durere țâșnind pe diagonala inimii tu călugăr închis între pereții inimii mele.

mă apasă pe gând verdele primăverii izbucnind din adâncul copacilor agățați de cerul dimineții se dezlănțuie ca un trup ce dansează pe ringul vieții frumusețea o acopăr cu privirea mea pipăi

florile acestea scuturate de pe crengile gândurilor aleile din parcuri pașii pierduți risipiți pe drumul vieții pasărea care cântă înjunghiată de propria nepăsare grădina în care am

pe culmea succesului se rostogolește fericirea și se tot până se sfărâmă și se tot până se dărâmă pășesc în acest peisaj urban peste privirile de piatră ale trecătorilor cu care se lovesc

aștept primăvara să arunce cu flori peste inima mea să arunce cu soare peste noi doi valurile mării se vor întinde ca niște limbi de lumină să ne lingă tălpile copacii vor arunca

fiecare cuvânt se rostogolește spre tine ca un fluviu în care îți arunci setea sunt apa care curge peste pietrele privirii tale târâind dorințele sub salcia inimii mele se adăpostește glasul

împăratul tristeților deșirând ghemul vieții încâlcindu-te între clipe tragi cerul peste tine ca pe o pătură sub care cad peisajele visului cu arbori înfipți între stele și stele

mă închid în mine ca un întemnițat îmi pun lanțuri la vorbe și plâng în pumni până lacrimile curg șiroaie pe umeri condamnată să trăiesc în pustietatea din mine ud singura plantă care