Cioban Stela

am închis subiectul și am pus lacătul pe el cineva trage de gratii se izbește cu capul de lună vânătăile sunt albe pete de lumină pe chipul vieții dezamăgirea ce o fi și asta pare o

verde în constelația stelelor timp împușcându-se în mine durere țâșnind pe diagonala inimii tu călugăr închis între pereții inimii mele.

mă apasă pe gând verdele primăverii izbucnind din adâncul copacilor agățați de cerul dimineții se dezlănțuie ca un trup ce dansează pe ringul vieții frumusețea o acopăr cu privirea mea pipăi

florile acestea scuturate de pe crengile gândurilor aleile din parcuri pașii pierduți risipiți pe drumul vieții pasărea care cântă înjunghiată de propria nepăsare grădina în care am

pe culmea succesului se rostogolește fericirea și se tot până se sfărâmă și se tot până se dărâmă pășesc în acest peisaj urban peste privirile de piatră ale trecătorilor cu care se lovesc

aștept primăvara să arunce cu flori peste inima mea să arunce cu soare peste noi doi valurile mării se vor întinde ca niște limbi de lumină să ne lingă tălpile copacii vor arunca

fiecare cuvânt se rostogolește spre tine ca un fluviu în care îți arunci setea sunt apa care curge peste pietrele privirii tale târâind dorințele sub salcia inimii mele se adăpostește glasul

împăratul tristeților deșirând ghemul vieții încâlcindu-te între clipe tragi cerul peste tine ca pe o pătură sub care cad peisajele visului cu arbori înfipți între stele și stele

mă închid în mine ca un întemnițat îmi pun lanțuri la vorbe și plâng în pumni până lacrimile curg șiroaie pe umeri condamnată să trăiesc în pustietatea din mine ud singura plantă care

deschei cămașa timpului bâjbâi printre clipe în așteptarea ta de dor inima pare strivită ochii tăi mă privesc de departe de pe alt continent continentul iubirii vreau să zburd spre tine să

îmi resuscitez cuvintele și le trimit la plimbare mă bag în pat un pat de tăcere cu arcurile rupte cu coastele fracturate mâna mea caută drumul prin viață prin vene sângele curge ca