Cioban Stela

multe semne de întrebare târâite printre certitudini ce e viața un semn de întrebare smuls de la finalul propoziției car în mine tristeți oloage sprijinite pe cârje de timp

inima bate în cușca pieptului cu pumnii de dorul tău timpul se sfărâmă număr plecările tale de pe drumul vieții mele automobile lucioase care-mi lovesc visele strâng la piept imaginea

buzele impregnate cu cântec le-am așezat pe gâtul tău inundație de emoții care mă târâie spre Paradis în ochii tăi cuvintele se zbat să tâșnească ca un stol de păsări care sfâșie cu ghiarele

dă-mi secunda gata să nască zâmbetul tău viitorul vine spre noi ca un tren marfar care ne transportă visurile să descărcăm privirea de peisaje și nori să ne adăpostim sub copacul

viața în roz am desfăcut sticla cu șampanie viața ca o spumă mi-a sărit pe față m-am năclăit cu viață m-am stropit cu trecut amintiri oloage dădeau peste mine mă împungeau cu

cenușă scrum de timp clepsidra spartă lupi mușcând din nisip dezlănțuirea urletelor secundelor mușcate de boturile lacome de viață mă mușcă timpul de un picior șchiopătez dar mă târâi

eu fâșie de apă baltă cu gura căscată în care ploaia își aruncă chipul mă scurg în sus spre stele stea născând lumina din pântecul nopții răsuflare tăioasă a lunii tolănită pe patul de

mă înec în oceanul de lacrimi adunat sub pleoapa inimii iubirea a plecat izbind ușa după ea smulgându-mi visele fragede ca niște prunci și decapitându-le am rămas la mal în timp ce el

el era sensibil foc visător fără noroc de visuri erotice poftitor fără nădejde de ceea ce ochiul cere sunt virgină i-am spus și speranța i-am răpus fraiero a zis răstit și pe ușă s-a

răcoarea stă lipită de mine se strecoară în oase până îngheață cuvintele gata să se arunce de pe marginea buzei ziua trece în pas alergător culegând rouă izvor din palmele

prăbușite poduri peste abisurile inimii iubirea ca un tatuaj pe coapsa gândului visuri moarte coborând în cimitirele sufletului visuri vii zburdând pe aleile vieții dorul de tine mă

sunt învinsă de tine ca de o armată descărcând armele în sufletul meu ciuruit ca o sită prin care curge iubirea purificată de țipete îmi vine să urlu să țopăi să plâng de prea multă

orașul își despachetează bagajele blocurile se chircesc străzile se înconvoaie leșină viața amorțește tăcerea pe buzele minții cât este de lungă vara mă târâie printre florile

cât un șobolan negru e întunericul ronțăie din inima mea eu rup cu dinții bucăți de lună mestec lumina se prelinge pe la colțul buzelor chipul de piatră al nopții pândind de după stele

când am sărutat bestia s-a transformat într-un prinț nu într-un prinț într-un iepuraș cu ochii albaștrii care țopăie pe întinderea inimii mele adevărul este că ador animălurile de