Cioban Stela

mi-e iarba sufletului păscută de caii întunericului frunzele privirii smulse de vânt trupul meu e un copac scrijelit plin de cicatrici răni prin care plânge viața cineva mi-a defrișat

cufundată în adâncul luminii storc razele de lună până se scurge tot albul peste trupul nopții se dezvăluie tristețea clipelor care mă despart de tine ca un zid prin care privirea inimii nu

dor de tine când primăvara mă strivește sub frumusețea ei are pe chip un soare pătrat un nor răsturnat un orizont rupt între început și sfârșit un păr răvășit în care îți

mistificare am prefăcut timpul în iubire iubirea în timp curgând prin venele vieții deasupra umărului soarelui ploaie de clipe tu și eu îmbrățișați cu fiecare celulă pierdută în

scobesc trecutul în căutarea a ceva îmi arcuiesc gândul peste pântecul dimineții însărcinată cu soarele se naște sau s-au născut sau se va sau ori poate cine știe timpul trece

prin ochiul zilei se scurge tăcerea ca lacrima desprinsă de floare desprinsă de cer genele mele care clipesc zdrobind soarele semețe înfingându-și turlele în nori catedralele gândului se

el îmi picta chipul pe pereții lunii el picta pereții pe chipul meu cu tencuiala sărită și câteva spărturi prin care plonjau stele el îmi picta viața în roz inima prindea contur sub

l-am iubit până mi-a înjunghiat iubirea și a fugit de la locul faptei m-am trezit cu iluziile plutind în sânge plutesc și eu peste trecutul fioros care mușcă prezentul n-am murit

priveliștea vieții în schimbare copacii se lovesc amețiți de soare ape curg în sus inundând cerul visuri din pământ se sfărâmă sub tălpi inima dimineții purtată în pieptul vântului praful

merg de mână cu umbra pași cadențați spre ziua de mâine cad gânduri în urma mea în umbra mea am disecat cu tăișul privirii această însoțire am extirpat umbra din inimă până ce soarele

eu sunt născută pentru o zi nenăscută abia concepută pe patul minții tu vei veni ca o adiere de gând alunecând pe suprafața vieții iar brațele mele te vor încolăci să te lege de

cerul m-am acoperit cu cerul doar picioarele stelelor mă călcau somnul mă învelea cu vise doar picioarele norilor galopau peste mine m-am acoperit cu apa doar peștii înotau prin

păsări fără cioc scotocesc în memoria mea fragmente din zi alunecă prin minte în asfințit se scurge privirea tabloul vieții decolorat păsări șterg cu aripile chipul soarelui îmi umplu

speranța moartă se descompune în cimitir tristețea pășește tiptil pe umărul meu frunza aceasta mă doare mușcă bucăți din inimă floarea de scrum a crescut între coastele mele un rid se

solemn un ceremonial al durerii se mușcă din carnea tristeții se suge sângele din stele până cad golite se rupe scoarța de pe trupul copacului până țipă jupuit se aruncă cu cuvinte de

muntele proptit de ploi vise umede picături prelinse pe pereții gândului cuvinte închise în cușca tăcerii gratiile de la fereastra norilor rupte contemplare a imensității unui strop de

întreb clipa încotro alunecă timpul peste mine ca o șenilă rămân lipită de asfalt îngropată în viață până la gât dau din brațe de parcă aș vrea să mă ridic deasupra mea mi-e dor de

poate pe ulițele acestei dimineți voi alerga nebună și mă va prinde înserarea izbindu-mă de întuneric până pietre vor țâșni eu tresar dintre gânduri voi sorbi somnul până mă voi