Cioban Stela

dă-mi o mână de ajutor să pășesc prin iarba proaspăt cosită a vieții curând verdele va rugini va îngălbeni se va scurge din firele de iarbă seva vieții așa că mă bucur acum de iarba verde

deschid fereastra vieții să intre timpul ca o fantomă cărând viitorul în brațe deschid brațele să cuprind gândul îngălbenit de toamnă ca o frunză aproape moartă puțin vie deschid ochii

deschide-ți inima să mă arunc în ea să mă ascund în ea până trece furtuna stelele căzătoare sunt izbite de pământ așchii de stele îmi secționează gândurile deschide-ți inima să-mi arunc

azvârl cu soare peste chipul tău mă privești din spatele norilor ochii tăi corăbii care călătoresc prin marea trupului meu oprești în portul inimii iar eu nu te mai las să pleci azvârl cu

nu e prea târziu să disec clipa smulsă din trupul bătrân să arunc semințele singurătății în plantația inimii să încerc să smulg spinii acestui destin care m-a lăsat moartă de sete lângă

iarăși fugăresc amintirea cu tine ca pe o pisică soarele se rostogolește pe cer ca o minge spartă din care picură lumină mă adăpostesc în glasul tău care curge ca un râu peste

stau și ucid încet clipele îmi răstorn trupul ca pe un nisip pe plaja închipuirii cotrobăi printre vietățile gândului câinii aleargă cu bucăți de cer între dinți soarele mă pipăie cu raze

frica mi-e frică de ziua asta bolnavă i-am pansat rănile mă mușcă tristețea de inimă mă întreb de ce te-ai ascuns în rănile zilei piciorul unui gând șchiopătează îmi târâi zâmbetul pe

a venit și vara a dat buzna în noi a aruncat cu visuri peste inima mea și a ta în valul de lumină din ochii tăi s-a cuibărit iubirea neîngăduit de frumoasă ca o mireasă eu sunt țărmul unde

urlă luna și lovește în tâmpla mea sub mine se surpă o stea cu gândul la tine mă prăbușesc între visuri aleargă cai albi pe câmpiile ninse cad fulgi cad ape cad podurile

deschid tâmpla gândului mângâi burta flămândă a clipei soarele saltă pe mine și se scurge în ochi privirea mea se înfinge în viață și o taie felii caii verzi de pe pereții minții nechează

vreau să-mi deschid timpul să-mi așez păsările pe creștetul orei fug zăpăcite pantere agățând între ghiare întunericul explorez ancestrale chemări pe urmele vieții care aleargă

tai gândurile și le înghit bucată cu bucată viața îmi stă în gât ca o gânganie agățată în pânza de păianjen care se zbate să scape mi se perindă prin fața ochilor amintirile ca o

gândurile mi se ascund într-o scorbură de timp paianjenul nopții își țese pânza peste chipul meu mi se agață de buze întunericul insomnii lovesc cu piciorul noaptea bufnițe negre

gând adulmecând clipa viață înjunghiată de tăcere atârnată de marginea abisului alunecăm pe panta visului ca pe buza întunericului ne prăbușim în noi ca o piatră aruncată în apă mă