Pustiul

09.12.1999 Impreuna cu cateva persoane ma urc intr-un autobuz cu numarul nouaspe. Urca si un pusti de vreo noua ani. De sub caciula ii curge sange pe toata fruntea. Se aseaza pe un scaun si oamenii se dau la o parte din jurul lui. Nimeni nu schiteaza nici un gest. Fiecare isi continua asteptarea fara ca macar sa-l mai cerceteze putin cu privirea. Parca ar spune \'ce sa-i fac? am si eu problemele mele, am si eu copiii mei, viata e grea!\" Si parca le-ar fi si putina teama. Intr-adevar, pustiul e murdar, nu numai de sange, si e foarte prost imbracat. Pare a fi unul din acei copii ai strazii. Dar de ce le-ar fi teama? Ce le poate face un pusti ranit? Din toata multimea de oameni tacuti si preocupati de gandurile lor, ma gasesc eu sa-l intreb pe pusti ce-a patit si unde se duce in starea in care e. Imi raspunde crispat ca l-a lovit un nene cu o piatra in cap si ca se duce la spital. Vocea lui trada durerea, dar si bucuria ca, macar pentru cateva momente, i se da atentie. Raspunsul lui ma multumeste intr-o oarecare masura - se duce la spital, acolo sigur cineva ii va da macar un prim ajutor. Dar ma ingrijoreaza atitudinea neutra a celor din jur. Oare noi romanii am ajuns atat de saraci incat nu ne mai permitem sa daruim nici macar o vorba bun? 21.02.2005 Am regasit textul intr-o agenda veche. Intre timp naivitatea mea a mai palit putin. Intre timp am aflat ce inseamna sa te duci la spital, eventual la urgente. Am aflat ce inseamna sa nu fii bagat in seama. Intre timp am aflat ca oamenii sunt capabili sa arate cu degetul, sa acuze si chiar sa arunce cu pietre spre o mama prea varstnica si in acelasi timp sa inchida ochii cand trec pe langa un copil al strazii. Dar naiva inca mai sunt.