GENEZÃ

Îmi ninge-n suflet cu flori de măr

Si port, de-o vreme, stele-n păr.

Pe nesfârsite căi lactee

Alerg adulmecând tăcută o idee.

Pe raza lacrimei din ochi

Se oglindeste umbra “babei-Dochi“

Si port de-o vreme asupra mea

O povară ce se cheamă “nepăsarea ta“.

De-ntind o mână către cer

E pentru că nu plâng, ci sper,

Si-as vrea să mi se surpe-n vis,

Tot cosmosul cu dorul meu nescris.

Si-as vrea să sparg cu pumni de stele

Noaptea din clepsidra visurilor mele ;

Să sfărâm sub pasi-mi de pitic

Tot ce-a fost mai mult decât nimic.

Să refac povara cea mai grea

Să-i dau sens dorintei de “a vrea”

De “a fi”, de “a iubi”, de “a afla” si de “a stii”

Că-ntr-o zi în aminuire totul va sfârsi.

23 octombrie 1995