Catana Cristian-Alexandru

Din 77 flori de colț, Doar 7 îmi amintesc de tine, În re­st, sunt simple 70, Albe detalii alpine... Din 117 vârfuri cucerite, Doar 17 îmi amintesc de tine, În rest, sunt simple 100,

Hai, strânge-mă de mână, spune-mi, Cum și mie atâți mi-au spus, Povești cu ape, munți și brazi, Povești născute acolo-sus, Povești scrise demult, Povești citite azi, Cu alpinisti, cu

Actorul singur, Scena pustie, Nimeni să-l aplaude, Nimeni de el nu știe. Actoru-i trist, Sala pustie, Citște monologuri, De pe o hârtie. Cum am ajuns astfel? Robot cu

Liniște, vă rog! Vorbește pădurea, Șoptește prin frunze...durerea, Liniște, vă rog! Þipă pădurea, Murmură prin trunchiuri...durerea. Þipați, vă rog! Vă fuge pământul, Liniște, vă rog! A

În cenușa din privire, Se ascunde neascunsul, Ce-l pitisem în știutul, Amintitului de ieri, Când eram un pic mai tânăr, Decât m-aș simți eu azi, Un copac în floarea vârstei,

Maturitatea m-a făcut să uit în urmă, Acele dimineți când pe răcoare... Natura se trezea plină de brumă, Și noaptea-și purta stropii la culcare... Maturitatea m-a făcut să las în

Vă scriu acuma vouă, Cei ce-ați urcat pe munți, Voi, cei bătrâni cu anii, Cu frunțile cărunți, Voi ce-ați strâns adesea, Detalii în priviri, Ce-au devenit cu timpul, Veșnice

Stăteam pe două scaune moi, Și savuram o amandină sângerie, Noi doi, în cofetăria lumii de apoi, Altfel decât e cea din lumea vie. Și-n fundal o muzică isterică, Răsună din

Doi nori și-un cadru prea frumos, Două brândușe și un fir de rouă, Cabana Caraiman, Bușteniul jos, Și atât...? Ba nu ! Și noi pe Jepii Mici, Și ora nouă... . Două acorduri

Iubesc ce aseară am născut în vis, O creație aparent efemeră, Ce ar conduce orice indecis, Într-o obsesie care îl disperă. Iubesc, de fapt, o operă de artă, Păstrând o intensitate