Timpul tristetii

Păsări mari și fără glas treceau prin văzduh Ca niște pete,ca niste umbre Se căutau în ochi,dincolo de ochi,dincolo de aripi Prin aerul înghețat și îmbâcsit de tristețe O tristețe amară ce-ți străpungea pielea,plămăni,inima... Iar tu întorceai,nu spre mine,spre copaci Un profil de om pe jumătate mort care nu se mai zbate Și viața mea îmi păru ca o lungă înșiruire de nopți Petrecute între cearceafuri,niciodată șifonate,într-o liniște mohorâtă rumegâd singurătatea Din când în când se mai aud copacii trosnind ca și cum Brațele de lemn li se frâng sub scoarță Iar noi zâmbim cu acel soi de satisfacție cu care descoperim De fiecare dată când viața trișează