Catalin Rosioru

Am impresia cand citesc poezia ca autorul incearca sa transmita un gand profund, evident izvorat dintr-o experienta cognitivo-onirica, si afisat destul de clar in mintea lui dar transpus oarecum nefericit: nici suficient de confuz nici suficient de patrunzator.

Din pacate, se pare ca din neatentie l-am incadrat la sectiunea proza; este o reflectie pe marginea crudului obicei al italienilor de a castra aprox. 4.000 de copii pe an in speranta formarii catorva voci de aur. Din fericire s-a renuntat la aceasta traditie barbara (ultimul castrat al operei a murit prin 1920). Oricum se povesteste ca unii din acesti castrati ai secolelor treecute aveau niste voci atat de patrunzatoare prin frumusetea lor incat unii spectatori din stalurile Operei lesinau strigand \"Viva il cotello!\" \"Traiasca cutitul!\"

Putin cam fortat textul in incercarea sa cinemapoetica de a involbura mintea lectorului cu broderii-reverii de cuvinte iscusit alese ce nasc implacabil miriade de sensuri si simboluri cautate si/sau gasite.