Jurnalul care minte

Mă sufocă tot ce sunt pe cale să scriu pentru că știu că nimic din ceea ce voi scrie nu a mai fost scris vreodată. Sunt momente în care idei care nu au mai fost scrise mă abundă, și momente în care atunci când îmi propun să le scriu acestea devin banale, brusc transformându-se în nimic nou. Cum de noi gândim atât de frumos și acționăm atât de prostesc? Tot ce îmi spun în sinea mea e filosofie și tot ce las să se vadă că spun e prostie. Nu sunt făcut să vorbesc în lumea asta, nici să scriu și nici să ascult. Mă bucură tot ce e nou, urmând să mă supere după ce intră în banal. Vopseaua gândurilor mele pur și simplu nu se asortează cu peretele faptelor mele. Îmi pare rău... Dacă aș putea scrie un roman fără să scriu nimic, tipărindu-se pe hârtie tot ceea ce gândesc... atunci aș spune că fac literatură. Atunci s-ar putea publica cel mai frumos jurnal publicat vreodată, cea mai sugestivă autobiografie posibilă, cea mai pură și subtilă analiză psihologică a ceea ce mintea umană este de fapt. Dar dacă aș acționa luând un creion și un caiet și aș scrie în el ceea ce prin absurd numesc jurnal, mi-aș înveli creierul și inima în plastic, ocolind tot ceea ce vreau de fapt să spun. Tuturor le e greu să se mărturisească știind că le va citi cineva gândurile și astfel se creează o cenzură instinctuală, nedorită dar autoimpusă inconștient. Nu există o așa-zisă spovedanie sinceră, la fel cum nu există drum fără ocolișuri între a gândi și a scrie. Nu știu ce să mai scriu, dar știu să gândesc ce aș fi putut scrie. Nu voi ține niciodată un jurnal sincer. *** Când mă bucur nu fac altceva decât să plagiez bucuria celui care s-a bucurat înaintea mea. Mi-e frică să mai fiu vreodată fericit.