Carmen Marcean

Din dragoste și vis se naște un copil; În ochii mari el poartă Universul, Ofrandă ți-l aduce cu zâmbetu-i fragil Și-n dulce gângurit își cântă versul. Îți râde sufletul când îl privești, La

Îmi cântă sufletul când îl privesc Și simt atingerea divin-a fericirii; Ca dar dumnezeiesc că îl iubesc Sunt strop de dor în visul nemuririi. Am sens când ard pe-al dragostei altar Și aripi de

Mi-e gândul risipit în zări de necuprins, În suflet valuri zbuciumate se sfarâmă, Pășesc prin porți deschise spre culmi de neatins, Iubire-adevarată vreau, doar o fărâmă. În mintea mea se țes

Mi-e dor de clipa În care sufletul meu Ascuns în pumnul deznădejdii, A tresărit la adierea Unei firave speranțe. Mi-e dor de clipa În care picătura rece De reînviată dorință Mi-a umezit

Durerea semnelor de întrebare Ascuțită, sufocantă E mereu acolo, Agățată de sufletul meu, Răzbătând prin puzderia Picăturilor de speranță Cu care mă îmbăt. Cocârjatele semne de

M-am risipit În clipa suspendată Între dorința mută A ochilor mei Și tăcerea întunecată A sufletului tău. M-am risipit În stropi de durere În clipa tăcută A apelor

Când ziua pleoapa își închide Și toată firea își găsește tihna, Sub fruntea mea o ușă se deschide, Șuvoi de gânduri îmi alungă iar odihna. Și temeri, și-ntrebări, și dulci speranțe Se