Poezie
Ploaia albastra
3 min lectură·
Mediu
Ploaia albastră
Plouă albastru ca la începutul lumii,
pământul inutil și gol înconjurat de ape
se înalță ca o insulă învăluită în ceață
deasupra întunericului perfid ce o pândește,
desculță și trează eu stau de veghe
în ultima noapte de pe pământ
ori poate numai ultima noapte
din viața mea.
Stau nemișcată ca un sfinx
cu ochii împietriți,
nici un mușchi nu tresare pe fața mea,
abia simt cum încet coboară ploaia în jurul meu,
șiroaie albastre cu unduiri de șarpe
îmi împresoară trupul
pătrunzându-l de vis.
Picături de vis îmi curg acum prin vene
otrăvindu-mă lent până la dispariție.
Și toate trec dincolo de mine
odată cu timpul
rămas îngenuncheat la picioarele mele
de parcă aș fi Dumnezeu.
Pământul alunecă treptat în noapte,
ploaia putrezește totul în calea ei
de parcă se apropie sfârșitul lumii,
zidurile reci și cenușii stau în umbră
într-o continuă surpare,
iar templul e putred de la temelie
măcinat de ploi și bătut de vânt.
Toate sunt doar alte chipuri ale morții.
Picături de vis îmi curg acum prin vene
otrăvindu-mă lent până la dispariție.
Duhuri ale apelor se ridică odată cu ceața
unduindu-se înțelepte deasupra haosului.
Voi visa până voi ajunge
doar o formă ieșind din apă,
uitând ce-am fost în viețile trecute
voi lua timpul de la început,
cu fiecare por al pielii aștept
clipa în care mă voi preface în vis.
Pământul plutește pe ape ca o insulă
toate continentele se strâng
pierzându-și încet forma sub apă
până ce ultimul punct dispare în haos
și apele generoase primesc totul
devenind casa întregii lumi
ce se descompune pierind odată cu noi.
Să visez până ce voi ajunge
doar o formă ieșind din apă,
ca un duh al apelor voi pluti în ceață
spălându-mi încet din memorie
amintirile vieților dinainte.
Cu o singură privire să șterg
ultima urmă de viață de pe pământ,
să visez
până ce-mi voi pierde conturul
și voi ajunge să iau forma visului meu
ca picăturile de ploaie albastră
care au devenit însăși fața mea.
O lume refuzată piere sub ochii noștri
coborând încă o treaptă în transparența apei
cu unde verzui care șerpuiesc
încet și perfid spre adâncuri
în timp ce noi vedem cu ochii larg deschiși
cum alunecă viața sub apă
și nu mai avem nici o putere
de a opri măcar scurgerea unei singure clipe
înaintea căderii totale.
Castele medievale însingurate
cu turnuri înalte sidefii strălucind sub apă
nori de bronz care respiră printre alge
într-un somn adânc de milenii
așteptând înconjurați de moarte
să li se dea încă o șansă.
Razele soarelui vor mângâia țărmul
și viața va urca din nou deasupra nopții
ca o vrăjitoare bătrână cu chipul ei hâd
stând în genunchi în fața soarelui
devastată de timp fără milă
ca o ruină ce se ridică încet deasupra apei
nevrând să se lase dezmembrată
plutind încăpățânată și înălțându-se
până când apele se vor retrage
și vor lăsa numai urmele lor pe nisip
mărturie a trecerii lor
ca o crimă ieșită la suprafață în amurg
ca o singură și ultimă amintire
a lumii în care am fost.
(din Visul care mă va ucide, Vinea, 2008)
024484
0
pentru ca prima strofa le include pe celelalte. care deci nu sporesc, ci doar insista, sunt doar un pretext pentru un exercitiu de asamblare de imagini si detalii explicative. ca idee nu adauga si nu adancesc in raport cu prima strofa.