Camelia Oprița: Cronica Sâmbetei: Estetica Inutilului

Sâmbăta nu este o zi, ci o stare de grație între oboseala lumii și iluzia divinului. Este singurul moment al săptămânii în care omul își permite luxul de a fi inutil, iar inutilitatea, după cum bine știm, este singura formă de existență care merită cu adevărat cultivată. Emil Cioran, vedea în plictis o formă de cunoaștere. Când nu facem nimic, devenim conștienți de propria existență, fără masca utilității sociale. Fernando Pessoa în Cartea Neliniștirii, descrie visarea ca pe o eliberare. A nu acționa este, pentru el, singura modalitate de a păstra puritatea sufletului. Oscar Wilde susținea că „toată arta este complet inutilă”, iar prin asta o ridica la cel mai înalt rang al experienței umane. Ritualul de azi? O cafea băută fără a verifica ceasul sau telefonul. Privitul pe fereastră fără a căuta un scop sau o concluzie. O plimbare fără destinație, lăsând pașii să decidă direcția. A fi inutil nu înseamnă lene, ci libertate spirituală. Este singura formă de existență care „merită cultivată” pentru că este singura care aparține în totalitate omului, nu societății. Căștile împotriva zgomotului cotidian: Sâmbăta nu e timp, e o demarcație. O barieră de sticlă între oboseala lor și mirarea mea. Îmi pun la urechi aceste căști făcute din absență, izolând zumzetul lumii care ne vrea, mereu, utili. Înăuntru, zgomotul devine o mare îndepărtată. Nu mai sunt o funcție, un nume sau o datorie. Sunt doar luxul de a nu folosi la nimic, o piesă care a ieșit singură din angrenaj. Nu e lene, e o formă de asediu invers. Mă apăr de urgențe cu arma imobilizării, cultivând singura existență care merită salvată: cea care nu produce, nu vinde și nu cumpără, ci doar privește cum se așază praful peste efort. E liniștea celor care au înțeles că singura bogăție e restul de timp în care nu suntem de vânzare.