Camelia Opriţa: Dragostea este muzica sufletului

Pe un drum croit din gânduri, un drumeț mergea tăcut, Când în cale, dintr-o dată, un copac a apărut. Nu avea doar frunze-n ramuri, nici doar floare de cais, Ci purta întreaga lume ca pe-un sâmbure de vis. — „Cine ești?” suflă drumețul, cu un glas de dor rănit. Iar Copacul se înclină, blând și resemnat, smerit: — „Sunt cel care stă de veghe când te simți de toți străin, Arborele ce îți vede sufletul de umbre plin. Cine gustă din lumina fructului ce-l țin pe ram, Va afla că fericirea e un vechi și sfânt balsam. Nu poți rătăci prin viață, măcinându-te-n zadar, Pierzând părți din tine-n noapte, ca pe-un ciob de chihlimbar.” Ispitit de marea rază, omul gustă rodul pur Și simți cum se destramă tot ce-i rece și obscur. Vedea totul prin iubire, cu o inimă ce bate În acord cu armonia, peste lumi și peste toate. Mergând el mai sus, pe munte, întâlni un om rănit: — „Sunt atât de singur, Doamne, și de viață hăituit!” Drumețul scoase din traistă fructul, marea lui avere: — „Gustă! Nu lăsa pustiul să îți fie mângâiere! Ești de Ceruri prins în palme prin această sfântă urmă, Dragostea e singura care timpul îl mai curmă!” Apoi, un alt biet sărman, cerșind milă într-un colț, Primi și el o fărâmă din acel ceresc prinos... — „Doar atât îmi dai?” strigă el, cu un chip întunecat. Dar drumețul îi răspunse, blând și neînfricoșat: — „E fărâma care-aprinde tot ce-i stins și fără nume, Fără ea, ești doar o umbră rătăcind prin marea lume. Nu lăsa să piară viața sub ideile tale triste, Fă un loc acestui soare în tine să reziste! Puterea ce zace-n pieptu-ți e o flacără curată, Bucuria de-a da totul... ca să fii, cu adevărat, o lume toată.” Așa am învățat că viața nu e un ocean de dat, Ci fărâma de lumină ce în alții s-a mutat. Sunt doar curatorul clipei, trecător prin acest vis, Iar tot ce dau e poarta... pe care n-am închis-o. IT: Così ho imparato che la vita non è un oceano da dare, ma il frammento di luce che negli altri va a dimorare. Sono solo il curatore dell'istante, un passante nel destino, e tutto ciò che dono è la porta... che lascio socchiusa sul cammino.