Proză
Camelia Opriţa: Dragostea este muzica sufletului
Arborele Sufletului și Rodul de Lumină
2 min lectură·
Mediu
Pe un drum croit din gânduri, un drumeț mergea tăcut,
Când în cale, dintr-o dată, un copac a apărut.
Nu avea doar frunze-n ramuri, nici doar floare de cais,
Ci purta întreaga lume ca pe-un sâmbure de vis.
— „Cine ești?” suflă drumețul, cu un glas de dor rănit.
Iar Copacul se înclină, blând și resemnat, smerit:
— „Sunt cel care stă de veghe când te simți de toți străin,
Arborele ce îți vede sufletul de umbre plin.
Cine gustă din lumina fructului ce-l țin pe ram,
Va afla că fericirea e un vechi și sfânt balsam.
Nu poți rătăci prin viață, măcinându-te-n zadar,
Pierzând părți din tine-n noapte, ca pe-un ciob de chihlimbar.”
Ispitit de marea rază, omul gustă rodul pur
Și simți cum se destramă tot ce-i rece și obscur.
Vedea totul prin iubire, cu o inimă ce bate
În acord cu armonia, peste lumi și peste toate.
Mergând el mai sus, pe munte, întâlni un om rănit:
— „Sunt atât de singur, Doamne, și de viață hăituit!”
Drumețul scoase din traistă fructul, marea lui avere:
— „Gustă! Nu lăsa pustiul să îți fie mângâiere!
Ești de Ceruri prins în palme prin această sfântă urmă,
Dragostea e singura care timpul îl mai curmă!”
Apoi, un alt biet sărman, cerșind milă într-un colț,
Primi și el o fărâmă din acel ceresc prinos...
— „Doar atât îmi dai?” strigă el, cu un chip întunecat.
Dar drumețul îi răspunse, blând și neînfricoșat:
— „E fărâma care-aprinde tot ce-i stins și fără nume,
Fără ea, ești doar o umbră rătăcind prin marea lume.
Nu lăsa să piară viața sub ideile tale triste,
Fă un loc acestui soare în tine să reziste!
Puterea ce zace-n pieptu-ți e o flacără curată,
Bucuria de-a da totul... ca să fii, cu adevărat, o lume toată.”
Așa am învățat că viața nu e un ocean de dat,
Ci fărâma de lumină ce în alții s-a mutat.
Sunt doar curatorul clipei, trecător prin acest vis,
Iar tot ce dau e poarta... pe care n-am închis-o.
IT:
Così ho imparato che la vita non è un oceano da dare,
ma il frammento di luce che negli altri va a dimorare.
Sono solo il curatore dell'istante, un passante nel destino,
e tutto ciò che dono è la porta... che lascio socchiusa sul cammino.
0055
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Camelia Oprița
- Tip
- Proză
- Cuvinte
- 383
- Citire
- 2 min
- Actualizat
