Ce stiu eu...?

Ce stie un om singur, incovoiat in odaia lui peste fericirile pierdute, despre fluvii, despre poduri, despre muntii care il inconjoara? Ce stie un om singur, cufundat in reveriile sale, despre multimile care fosnesc in jurul locuintei sale? Iata-l strangand in mana sa febrila amintirea unei femei ca un ins care se plimba si care, cu gesturi evlavioase, ridica o scoica in timp ce marea rostogoleste la piciorele sale tezaure imense. Ah! oare niciodata nu va parasi armura trufiei sale, nu va ridica niciodata cozorocul infumurarii sale, nu va renunta niciodata la spectrul unei iubiri zadarnice? La aparitia sa, lumea a sunat din toate trompetele, focuri de bucurie se aprinsesera intre cer si pamant, valuri de mari veselii aparusera la orizont. El se impleticea atunci, avea aerul ca ar cauta marginile universului. Dar, deodata ce a prins oarecare puteri, datorita tocmai universului, care se manifesta sub semnul hranei- nu mai avu decat un singur zor: sa se inchida intr-insul, sa intoarca spatele universului. Raurile puteau sa traseze cercuri afara ca soimii in urmarirea oceanului, vanat de ceata. Muntii, camile mai blande, sa urce treptele azurului. Arborii puteau sa-si piarda coama, zguduiti cum eram de rasete in timpul sarbatorilor imbelsugate ale toamnei. El, omul, ramanea strain de toate acelea. Visa o iubire. Bratele sale strangeau o femeie. Dar...existase intr-adevar aceasta femeie? Si se imbatase intr-adevar de aceasta iubire? Era vorba sa regasesti ceea ce poate inca nici nu fusese gasit, sa recladesti ceva ce nu fusese vreodata cladit. Si, ca un fotograf care, pentru ca face sa reapara imaginea unui cliseu, se inchide intr-o camera mai izolata, omul, in speranta unei meditatii fecunde, pune intre el si lume mai de nestrabatut decat zidurile adevarate. Nu, odaia unde s-a retras nu e indeajuns de perfect inchisa: zgomotele, parfumurile, culorile lumii patrund in ea. Atunci, omul isi face o celula in el insusi si intoarce cheia de doua ori. Poate ca asa are simtamantul ca e un falsificator? E vorba sa faca o falsa calatorie, un corp fals, o femeie falsa si chiar un univers fals? El banuieste ca se expune la multe riscuri cu aceasta contrafacere. Falsificatorii sunt alungati si pedepsiti. Atunci, mai bine s-o faca in cea mai intunecata ascunzatoare. Dar, sper deosebire de falsificator, el nu are in fata ochilor modelul pe care vrea sa-l imite. El nu se poate increde decat in memoria sa. Si atunci, desigur, il asteapta o munca grea. Trebuie sa-si rememoreze culoarea parului, culoarea surasului, puful diminetii, stralucirea privirii. Mai sunt si placutele inflexiuni ale vocii care-s ca urma genunchiului in nisip. Si in jurul acestei femei au fost licariri crepusculare sau amintirile clopotelor dintr-o amiaza triumfatoare. Dar...ce stie un om singur?